CÂNTĂREAȚA CHEALĂ privind pe fereastră

Publicat de Alina Maer pe noiembrie 20, 2022noiembrie 20, 2022

Pe Ionesco nu trebuie să îl ștergi de praf, și nici Teatrul. Oricât i-ai închide în cutii de lemn, ochii lor tot te vor privi, cuvintele lor tot îți vor lovi timpanele. Absurd sau teribil de logic, amuzant sau dureros, interogativ sau reflexiv, Ionesco și Teatrul, au drumul lor bine țintit, pavat cu firesc și adevăr. La ceas de seară, doamna și domnul Smith (Ioan Coman și Ada Simionică ) zac în  cutia lor bine închegată, mângâie cu privirea  decorul mic-burghez, pentru a aluneca într-o vorbărie  inutilă, condimentată cu relatări anoste, rememorări întortocheate raționamente incoerente. Limbajul își pierde funcțiile recunoscute, devenind doar un bâzâit difuz și lipsit de sens. Sosirea cuplului Martin (Theodora Sandu și Andrei Radu) în conversația lor surprinzătoare a unui bărbat și a unei femei care par să nu se cunoască, cu cu o inspirată actorie de marionetă, ca apoi să de-a lungul conversației, că sunt într-adevăr căsătorite depărtează subiectul de contextul britanic, aspect menținut până la finalul piesei.

Absurdul Cântăreței nu are nicio legătură cu celal omului revoltat. Cotidianul cu lașitățile și eroismele sale inutile, snobismul extrem, lipsa acută de comunicare, indiferența, incongruența valorilor. Viziunea regizorală a lui Cristian Ban face din personaje  nişte bucăți disparate ale realității de acum, cu noile ei tendințe și erezii de bon ton. secvențele care alcătuiesc spectacolul, de la reunirea familiei Martin până la anecdotele pompierului, inclusiv intrarea lui Mary și dezvăluirea legăturilor sale cu căpitanul, îndeplinesc perfect codurile comediei în tendințe contemporane. Aluziile sexuale, consumerismul, discriminrea sunt doar câteva elemente. Personajele devin principalii mesageri ai sensului artistic, textul simțindu-se puțin vitregit.

Cristian Ban intră pe un sol fertil având de unde culege actori care înțeleg că absurdul nu ete un element de suprafață. Mimica actorilor, figura împietrită sau uimită, râsul vulgar sau grimasele,  mobilitatea facială, comunicarea în grup, gesturile în oglindă sau repetitive, erupțiile de râs inexplicabil, interpretarea burlescă a actorilor, întăresc  aparenta lipsă de sens a textului și actualizează receptarea acestuia. Actorii nu ocolesc rețeta  comicului adresat direct spectatorului cu un puternic accent ludic. Curiozitatea  spectatorului este menţinută de ritmul dialogului, de mișcarea scenică decupată parcă din filmele comice mute, din gaguri (ridicarea alternativă a unui picior de către fiecare personaj sau dialogul „tușit”), din tandemurile masculin-feminin într-o perpetuă schimbare a partenerilor.

Sosirea căpitanului pompierilor cu povestea sa lungă interminabilă despre răceala comună, cu istorisiri de familie fără fir logic, este  chintesența absurdului într-un final  în care un alt cuplu se pregătește să intre în malaxorul căsniciei: căpitanul și Mary Menajera .

 Ada Simionică o simte și o cunoaște pe Dna Smith. O aparentă și lucrată nesiguranță a cuvintelor, o îndoială asupra rostului vorbirii, vulnerabilitate, o totală epuizare a capacității de a  trăi firesc și deschis se adună lângă un conformism sufocat de snobismul englezesc. Cu o privire care nu se adresează nimănui, Dna Smith dovedește un gol al limbajului accentuat de tăceri care suspendă regulat dialogul și este potențat de un râs nevrotic. Disperarea de a spune ceva, de a fi auzită de cineva se trădează prin frângerea mâinilor, prin rictusuri dese și surâsuri sleite. Este atât de împietrită în propria viață, încât, când se ridică să deschidă ușa își târăște piciorul ca pe o anexă prost-funcțională. Fără emfază personală, fără stridențe, fără acribia de a interpreta absurdul în manieră absurdă, Ada Simionică găsește calea firescului spre esența personajului său.

Ioan Coman încearcă să facă pace cu Dnul Smith. Oare îl înțelege sau îl disprețuiește? Amabilitatea și politețea care caracterizează comportamentul și dialogul său sunt ingredientele automatismului social. De la apatie la intervenții destul de agresive mascate sub o atitudine blândă și șireată, Smith își folosește vocea  pentru a se opune tăcerii, sursă de neliniște. Pendulând între lejeritatea interpretării, rigiditatea textului și intenția comică, experimentatul actor ni-l face pe Smith simpatic pentru că asta își dorește, îndepărtându-l de cușca convniențelor și conformismului.

Andrei Radu și Theodora Sandu sunt soții Martin. Chimia dintre cei doi actori urmare a multor întâlniri scenice este evidentă. Când descoperă într-un parcurs plin de interogații și suspans  că trăiesc de o viaţă în acelaşi apartament, uimirea și inocența nu contenesc a-i însoți. Comportamentele lor par a fi similare cu ale lui Smith, fericirea în clișee și sterotipii este o jucărie a hazardului. Iar ei, soții Martin, avioane stricate  și învârtite cu cheia, menite a zbura haotic și nu foarte înalt. Râsul fals, spontaneitatea blocată, empatia zdrențuită, înțelegerea întunecată, firescul nefiresc sunt atribute bine construite de cei doi actori ale căror personaje își epuizează relația înainte ca ea să înceapă, dezgoliți de sentimente și rațiune.

Ioana Farcaș în Marie, servitoarea vine parcă de pe un alt tărâm pentru a se amuza de destin și încurcăturile lui. Constant, sobru, articulat,  pe linia rigidității  personajelor lui Ionesco, Robert Oprea reușește un rol surprinzător de bun în Șeful unității de pompier. Monologul celebru„Guturaiul” este redat impecabil, pe un ton grav, cu accente tragice, prevestind finalul în care resturile de cuvinte, interjecțiile, onomatopeele înlocuiesc frazele logice.

Finalul închide toate personajele în cutia fără ferestre a convenienței, le amestecă limbile, doar Dna Smith pe diferite tonalități strigăcum că ”Trebuie să privim pe fereastră.” Pare a fi singura soluție când cuvântul este mutilat, sensul lui ucis.

Un regizor simbol pentru piesa de debut a lui Ionesco, Nicolas Bataille scria la început de mileniu: „Ionesco a aruncat o petardă în teatrul anilor ’50. A trecut o jumătate de secol şi opera lui rămîne la fel de obraznică, de modernă, de proaspătă ca la primele reprezentaţii„.  Confruntările,  rivalitățiele, gelozia, parvenitismul, conformismul mic burghez ne sufocă încă. Și o va face cât timp cântăreața cheală va umbla pieptănată la fel. Adică o eternitate

CÂNTĂREAȚA CHEALĂ

de Eugene Ionesco

traducerea: Vlad Russo si Vlad Zografi

Regia: Cristian Ban

Scenografia: Raluca Alexandrescu

Light design: Ionuț Aldea

Distribuție: Ioan Coman (Domnul Smith), Ada Simionică (Doamna Smith), Andrei Radu (Domnul Martin), Theodora Sandu (Doamna Martin), Ioana Farcaș (Mary, menajera), Robert Oprea (Căpitanul de pompieri), Răzvan Baltarețu, Constantin Ionescu, Andrei Frincu, Mircea Dragomir, Octavian Gheorghe (figurație)