CASSANDRA, interior-exterior

„Asta nu este doar pentru MAMA!”
CASSANDRA este pentru toate femeile care înțepenesc în conveniențe, dureri și renunțări. Este pentru toate fiicele ce ignoră că va veni o zi în care mama va rămâne fără glas. CASSANDRA este pentru toate mamele care bagă pe ac firul ombilical al traumelor lor și continuă să coasă peticit viața neîncepută a fiicelor. Este pentru bărbații care rămân veșnic rătăciți în ascunzișurile și întrebările minții femeilor de lângă ei, condamnați a fi hrană pentru minotauri nondilematici pentru paradoxul de a nu ști că„ femeile sunt oameni”. CASSANDRA este pentru cine tace și pentru cine urlă, pentru cine doare și pentru cine vindecă. Tăcând, urlând, târându-se, implorând, condamnând, analizând, CASSANDRA nu este doar „ o albă, slabă, de clasă mijlocie, educată, hetero canadiană”, ci un arhetip al feminității într-o inflorescență de stări și de nume.
Piesa scrisă de Norah Sadava & Amy Nostbakken începe brusc „Am 30 de ani. Locuiesc pe Palmerston Ave. M-am trezit azi dimineață, m-am masturbat și mi-am verificat mesajele și am aflat că mama e moartă.” Apoi povestea se derulează pe parcursul a câteva zile de iarnă, în care Cassandra își pierde vocea, se ocupă de cele necesare înmormântării, intră în relații convenționale, nu se simte în stare să scrie și să spună elogiul. Cassandra este copilul unei mame ”sacrificate”, relația lor a fost mereu tensionată, iar ultima ei interacțiune cu mama ei a fost o confruntare dură. Pierderea vocii devine un simbol al lipsei de încredere în sine, pentru că elanul personal al exprimării îi e umbrit de multă vinovăţie. Permanent frustrată emoţional, starea Cassandrei este un amestec de dor, revoltă, dependenţă, durere, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.
Achiziționarea unui sicriu devine una dintre cele mai teribile scene. Cassandra se întinde într-un sicriu din showroom pentru a-i testa dimensiunea și explorează opțiuni „prietenoase”. Da, doliul se manifestă în moduri neașteptate, chiar disoociind sinele în fărâme de trăiri, chiar jucându-te de-a v-ați ascuns cu moartea altora sub teroarea propriei tale morți.
Cassandra s-a luptat pentru a nu deveni un copil parentificat. O luptă pentru a nu permite un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate. Piesa este și despre o femeie care trece printr-o criză feministă, realizând că atât de multe dintre alegerile ei au fost o reacție sau o revoltă împotriva mamei ei, înțelgând cât de împietrită în canoane și conveniențe este societatea. Povestea Cassandrei ar putea fi superficial ascunsă sub flamura feminismului angajat, eu o percep mai mult ca pe un elogiu adus complexității sufletulului și creierului feminin, de aici interpretarea simultană de către două actrițe ce reprezintă două laturi ale unei femei complexe, care este constant în conflict cu ea însăși.
Genială alegerea protagonistei (protagonistelor) făcută de regizoarea Leta Popescu! Interpretarea Mihaelei Velicu și a Denisei Nicolae oferă o performanță dublă, în care actrițele ce apar tot timpul în scenă, uneori sunt ca cele mai bune prietene, într-un dialog interior amuzant, alteori alții sunt în contradicție sau chiar conflict major. O Cassandră senzuală și ludică (Mihaela) alături de una fermă și autoritară(Denisa) reușesc scene care ți se lipesc de retină: pregătirea fleicilor de carne pentru șnițel ca o aluzie la violența domestică, femeia părăsită sau eșuată la marginea căzii ca o Mică Sirenă umană, convorbirile la receptorul telefonic improvizat din duș, implicarea unor bărbați din public aluzie la tiparele masculine, pierderea vocii la înmormântare, sirena sufocată cu coada dublă, simbol al iubirii totale sau al unei rigori sociale sufocante.
Scenografia semnată de Tudor Prodan are în centru o cadă de baie situată pe un soclu, cadă ce poate fi asimilată oceanului universal, lichidului amiotic, fără a omite trimiterile la un catafalc sau la o cale lesne spre sinucidere. Desori Cassandra se cufundă în acest spațiu închis, lăsând la vedere fragmente din corpul său sau dispărând cu totul într-o încercare eșuată de a se spăla de fantasme, frustrări, conveniențe. Sticla, jocul de lumini(Marius Nițu) și oglinzile amplifica tema dualității.
În coregrafia „tiranică”, dar uimitoare a lui Ștefan Lupu, cele două actrițe se confruntă cu un adevărat maraton al rezistenței fizice. Nu doar că escaladează scările metalice aflate de o parte și de cealaltă a soclului în cele mai ciudate poziții, dar corpurile lor par a nu avea fibră umană. Ele se frâng, se împletesc, se contorsionează, se prelungesc, se îmbină, se îndoaie, se răsucesc, se lovesc, se adună, se frâng. Trupurile într-o permanentă zbatere sunt reflectarea a unei stări mentale fracturate, a unui potențial neîmplinit.
Pe muzica lui Mihai Dobre, cu pregătirea muzicală a Oanei Pușcatu suntem martorii unui univers fascinant de sunete (Daniel Octavian Nae) ce înglobează acute, șoapte, țipete, icnituri, urlete, sunete imitând animale sau păsări. Pe cât de înnămolit este sufletul Cassandrei în tăcere, pe atât de zgomotos se manifestă, ca o refulare a neîncrederii în propria ei voce.
Pe drumul către biserica unde trebuie citit elogiul, cele două cassandre se confruntă ca într-o scenă de luptă corp la corp, luptă din care tâșnește victoria împotriva trecutului și a traumelor neplânse la timp. Poarta datoriei şi vinovăţiei se închide. Cassandra cea unică știe că va putea putea să simtă liber, să gândească, să se împace cu ea așa cum este. Un moment cu emoții multiple închide și deschide drumuricătre moarte, cître viață.

CASSANDRA
de Norah Sadava & Amy Nostbakken („Mouthpiece”)
Traducere: Denisa Nicolae
Regie: Leta Popescu
Scenografie: Tudor Prodan
Muzică: Mihai Dobre
Mișcare scenică: Ștefan Lupu
Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
Sunet: Daniel Octavian Nae
Lumini: Marius Nițu
Cu: Denisa Nicolae & Mihaela Velicu
0 comentarii