GÂND SPRE GENERAȚIA CĂREIA I S-A FURAT O ARIPĂ
Ar fi trebuit să stau astăzi acasă în așteptarea pozelor și filmulețelor Soniei. Pozele fetelor cu coafuri sofisticate și rochii somptuoase, pozele băieților cu pieptănături dichisite, purtând sacouri elegante, poze cu verdele crud al brazilor sau surprinzând eleganța unei doamne profesoare într-un cadru baroc. Dar mai ales poze cu multe zâmbete împletite cu lacrimi, cu aripi deschise și cupe pline de speranțe, regrete, împliniri. Da, Sonia ar fi trebuit să fie la Banchet. Azi nu vreau să adulmec prin preajmă gânduri simpliste de genul ” De Banchet ne arde? Lasă, să fie ea sănătoasă, asta contează! ”. Măcar astăzi și în următoarele zile trebuie lăsat deoparte discursul ”matur” și sec de adult care nu mai dă doi bani pe amintirile din Liceu.
Fata mea nu își mai trăiește arzând ultimele zile de liceu, nu mai are cum să plângă pe umărul unei prietene, nu mai poate duce cu ea , în ea, cuvântul de final al unui profesor drag, pentru ea nu se intonează Gaudeamus, ea nu va arunca spre cer toca, nu va avea un caiet de amintiri, nici o poză de final, ea nu va trece defilând cu aroganța tinereții prin fața celor strânși în curtea liceului, veniți să vadă aripile desfăcute ale altei generații.
Astăzi și în zilele ce vor urma, fata mea, colegii ei, generația ei sunt eroii mei. Despre sacrificiul lor în numele siguranței colective ( ce termen cu iz nazist!) nu vorbește nimeni. Despre renunțările lor, temerile, îndoielile lor nu scrie nimeni. Despre ce simt, de ce se tem cu adevărat, ce au înțeles din ceea ce se întâmplă în jurul lor, nu-i întreabă nimeni. Pe cine ar interesa o generație cu o aripă frântă? Ce rating ar face o emisiune despre ei ? Până și noi, părinții lor, sufocați în demonii noștri, nu ne dorim decât să ia Bacul și… om vedea.
De la o viață normală, previzibilă s-au izbit dintr-o dată de cea mai mare provocare a fiecăruia dintre noi, frica. Frica indusă, propagată intens, o frână în trăirea vieţii la întregul ei potenţial. O frică venind la pachet cu haosul schimbărilor, cu nesiguranța și pierderea rostului și așa fragil în anii adolescentini.
Suntem fericiți că sunt ascultători și au stat sănătoși în casă, departe de boală. Să fie boala doar alterarea unor structuri anatomice şi a unor funcţii ale aparatelor şi sistemelor organismului? Nu cumva uităm de impasul lor existenţial generator de anxietate, iritabilitate, labilitate emoţională ? Oare funcționarea perfectă a trupului nu trebuie să li se suprapună peste împlinirea nevoii de apartenenţă, de acceptare de către ceilalţi, de a fi iubiți, de a se simţi integrați într-un grup? Și, oricât ne-a amăgi, noi, adulții că le-am asigurat tot şi i-am protejat, liceenilor noștri le-au lipsit strângerile de mână, îmbrățișările, până și ghionturile amicale. Se spune că adolescenţa este ”un hiatus între copilărie şi stadiul de adult, un maraton psihic absolut necesar pentru a putea trece în faza adultă”. Noi i-am împins în acest maraton, privându-i de ziua în care ar fi primit cununa cu lauri.
Ce altceva este ultima zi de Liceu decât momentul astral în care fiecărui licean Timpul îi coboară pe frunte cununa de lauri? Îmi amintesc nostalgic cum colegii Marei veneau la mine să le dau idei de discurs, cum citeam împreună din însemnările aflate în caietul meu cu coperți și doruri albastre. Atunci am realizat că diferența între generații este doar o prejudecată, că suntem înveliți în aceeași plasă invizibilă a emoțiilor, mereu aceleași.
Așteptam să retrăiesc ultima mea zi de Liceu presărată cu flori de castan pentru a doua oară. Așteptam să îi văd pe colegii Soniei stângaci în cuvintele scrise prin carnețele de amintiri, nostalgici , cu păreri de rău, abia acum ivite, pentru tot ceea ce ar fi putut fi mai mult, mai bine. Am rămas doar cu întrebarea ” Timp, încotro mergi…” . Nu i-am găsit răspuns sau poate m-au speriat răspunsurile găsite.
O generație fără o aripă își va așterne viitorul pe trupul trecutului, alchimia gândului putând preschimba răul în nostalgie. Privirile se vor întoarce spre adolescența și ceea ce ați trăit. Nu lăsați pe nimeni să vă fure fragilul vostru trecut ! În el ați împărtășit bucurii simple, atingeri, îmbrățișări, nu v-ați privit suspicios, nu ați simțit că mâna întinsă catre celălalt aduce boala, ci doar bucuria de a rosti și simți ”suntem împreună”. Acest „împreună” a fost si trebuie să rămână cărămida solidă a identității voastre. Poate sunteți ultima generație care trăiți normalitatea livrată ca o anormalitate. Ultima generație având în ea amintirea colegului de bancă, ultima generație cu petreceri explozie de tinerețe. Sau poate rostul vostrul, darul vostru sunt să îi convingeți pe ceilalți că în viață, pe lângă rațiune, luciditate, siguranță, regulă, trebuie, vorba lui Zorba, ”olecuță de nebunie” . Prin ceea ce veți deveni, veți iubi, veți valoriza, alege, faceți în așa fel încât să nu fiți ultimii liceeni cărora le este dor unul de celălalt.
Am scris aceste rânduri pentru părinții care nu vor putea străluci de emoție văzând cum poate timpul, într-o zi”să schimbe-n oameni mari, niște copiii”. Pentru bunicii care nu vor avea în telefon poze cu nepoții lor în roba de absolvire. Pentru acei profesori (puțini) care au lăsat amintiri și cărora le va fi dor de zborul altei generații .
Dar, mai ales, am scris pentru Sonia, pentru Tavi, Alexa, Carly, Ștefania, Denis, Duțu, Andrei, Andreea, Mihai, Denisa, Alexandra, Briana, Daniel, Nati, Bibi, pentru toți liceenii absolvenți din Cuza cu care mă întâlneam în drum spre casă și pe la terase, pentru Damian căruia Anca nu-i va face cu mâna pe Calea Dorobanți, pentru George care nu își va saluta părinții mândru cu mâna la chipiu, pentru Elena, șefa de promoție fără aplauze.
Pentru ei, EROII MEI, niște simple CUVINTE regăsite într-un caiet vechi. ”Prietene, nu accepta viața așa cum ți-o propun oamenii! Nu înceta să crezi că ea ar putea fi mai frumoasă, viața ta și a celorlalți oameni, nu o alta viitoare care ne-ar consola de aceasta și ne-ar ajuta să-i acceptăm mizeria. Din ziua în care vei începe să înțelegi că nu Dumnezeu trebuie să răspundă de toate relele, n-ai să te mai resemnezi să admiți aceste rele. Nu accepta!”
Nu acceptați să vi se ia cerul! Zbor lin !
0 comentarii