O poveste despre teatru, lumină și întuneric / Lungo viaggio verso LA NOTTE

Publicat de Alina Maer pe martie 26, 2025

Motto:„Sunt faustian pentru că mă străduiesc mereu să fac încă un pas, să merg mai departe, să ajung undeva. Caut absolutul. Sunt un om în căutarea unei utopii. Şi aşa o să mor”.Giorgio Strehler

Pe afiș cuvântul NOTTE acaparează spațiul, lângă el regăsindu-se o imagine stlizată, numele dramaturgului și cel al regizorului, alături de cel al teatrului. Sunt la Piccolo Teatro Strehler din Milano și mă simt nerăbdătoare ca un copil în fața primului său brad de Crăciun. Am plecat de la hotel cu o oră mai devreme, deși știam că ajung după trei stații de metrou. Sunt pregătită  să văd celebra piesă a lui Eugen O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte, devenită Lungo viaggio verso LA NOTTE,  într-un teatru celebru în întreaga lume.

Giorgio Strehler, cel care a fondat la 14 mai 1947 alturi de  Paolo Grassi și Nina Vinchi, Piccolo Teatro di Milano, cu scopul de a crea un teatru destinat ca serviciu public(primul teatru public de repertoriu italian), o instituție artistico-culturală necesară, așadar, ca răspuns la o nevoie colectivă în beneficiul tuturor cetățenilor. „Teatru de artă pentru toți”  a fost și este încă motto-ul, principiul identității, care a însoțit Piccolo Teatro încă de la naștere,  rezumandu-și misiunea în a pune în scenă spectacole de calitate, destinate unui public cât mai larg. „Ce mare este Piccolo Teatro!” îmi spun în gând privind clădirea impunătoare care domină Largo Greppi – M2 Lanza aproape de Pinacoteca Brera. De fapt sunt în fața noului teatru, cel cu 968 de locuri, care a fost inaugurat în 1998 și care poartă numele de Piccolo Teatro Strehler. Piccolo funcționează astăzi în trei spații: clădirea istorică din via Rovello, redenumită Teatro Grassi (488 de locuri), situată în interiorul Palazzo Carmagnola și care, din 2009 – datorită unui proiect de restaurare, include și o mănăstire renascentistă; Teatrul Strehler (968 locuri)  inaugurat în ianuarie 1998  cu opera Così fan tutte de Wolfgang Amadeus Mozart, ultima producție a Regizorului și Teatro Studio Melato (368 de locuri), un spațiu dedicat cercetării și pedagogiei, în onoarea actriței Mariangela Melato, creat în 2014  din Teatrul Fossati. Aceeași clădire găzduiește și Școala de Teatru „Luca Ronconi”, înființată de Strehler. Citesc pe site.ul Teatrului că, din 1998, când direcția teatrului a fost preluată de  Sergio Escobar  și Luca Ronconi, Piccolo și-a sporit dimensiunea internațională și interdisciplinară, prezentându-se ca un centru cultural civic și european. Scenele sale găzduiesc spectacole de teatru și dans, recenzii de film și festivaluri, mese rotunde și evenimente care vizează studiul cultural. Începând cu sezonul 2021/22, Piccolo a devenit – așa cum au intenționat fondatorii săi – o adevărată „casă” a artiștilor,  probând că teatrul nu se limitează la simpla producție de spectacole, ci trebuie să încurajeze schimbul de idei și cooperarea.

Intru într-un foaier aerisit este organizată o expoziție dedicată  cui altcuiva decât lui Giorgio Strehler sau, mai simplu, Regizorului, cum i se spunea. Rezist eroic imperativului „Non toccare!” și nu ating costumele din diverse spectacole expuse  lângă alte obiecte de decor sau mărturii din presa vremii.

Scena este deschisă, așa că intru în camera de zi a familei Tyrone înainte ca ea să apară. Scenografia (Alessandro Camera) te captivează și te incită să o explorezi în voie. Casa Tyrone este mobilată cu diverse elemente (canapea, fotolii, pian în dreapta, diverse mese, un dulap pentru sticle de whisky. În stânga două corpuri de bibliotecă  ajung până în tavan, între ele se află o scară ce duce spre dormitor. Par turnuri de fildeș sau turnuri de detenție. Teancurile de cărți din care uneori Tyrone  tatăl recită devin metafore nu ale spiritului, ci ale imposibilității comunicării reale, în afara replicilor de teatru. Sunt atât de greoaie bibliotecile că, atunci când apar personajele, ele par sufocate de dimensiunile lor impunătoare. O  balustrada enormă, se extinde pe întreaga scenă, transformând camera de zi într-o imensă cușcă din care  Tyronii nu pot scăpa, așa cum nici din durerile și fricile lor nu au portițe de salvare. La O’Neill decorul sugerează starea socială, psihologică și economică a personajelor. Între acele gratii trapezoidale inegale ce refuză orice idee de armonie se derulează un spectacol solid, iar convenția e apărată de imixtiunile noului și excentricului.

Piesa Lungul drum al zilei către noapte a dramaturgului american Eugene O’Neill (1888-1953, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1936) este considerată  o capodoperă ale teatrului american din secolul al XX-lea,  a fost scrisă în anii 1940-1941, dar jucată și tipărită abia în 1956, întrucât autorul nu a dorit să fie cunoscută decât după moartea sa, în ea regăsindu-se episoade din relația sa cu familia. Deși acțiunea se petrece ziua (în august 1912), peste viața celor patru Tyrone se așterne o noapte nesfârșită. Bezna sufletului, bezna iubirii și a cea o comunicării nu pot fi îndepărtate nici prin drog, nici prin alcool, nici prin pasiuni carnale. O’Neill chiar vorbește despre propria sa familie și copilăria sa lipsită de afecțiune între un tată alcoolic, un actor eșuat, o mamă dependentă de morfină care și-ar fi dorit să devină călugăriță sau pianistă, un frățior mort și un alt frate alcoolic și cinic. În ciuda onorurilor și succesului, el simte nevoia să-și exorcizeze trecutul pentru a încerca să se elibereze de el.

„În teatru nu există decât un artist: autorul textului dramatic.“ spunea Regizorul. Pe această linie a reverenței față de text se înscrie și reprezentarea dramei lui  O’Neill regizată de Gabriele Lavia  ce are la bază  adaptarea Chiarei  De Marchi  în baza traducerii  lui Bruno Fonzi a publicată la Editura Einaudi din 24 noiembrie 1962. Compoziția celor patru acte originale este împărțită în două părți cu pauză. Asist la un clasic spectacol clasic, cu o dramatizare  fidelă piesei, totul e măsurat, echilibrat, fără stridențe, inovații, fără proiecțiii, efecte speciale, nuditate, vulgaritate, fără surprize deosebite sau  ambiții de originalitate. Un spectacol care abordează tema dependenței, ratării,  nostalgiei, disperării, vinovăției într-o familie sfâșiată de regrete și conflicte. „Am petrecut uneori ceasuri întregi pentru a obține un apus de soare“ spunea Strehler, un maestru al luminilor. Impecabil jocul luminilor în spectacol (Lumini:Giuseppe Filipponio). Umbrele serii se ivesc pe măsură ce bătrânul avar stăruie în a deșuruba becurile pentru a economisi energie electrică. Chipurile  personajelor sunt scăldate în lumini și umbre. Duritatea acțiunii nu este înmuiată în clar obscur, ci trasată în diferite tonuri. Lumina în sine este un limbaj complex, alături de fundalul sonor discret dominat de sunetul repetat al unui vas gata să ridice ancora(Muzică: Andrea Nicolini, Sunet : Riccardo Benassi).

Sunt scene dinamice în care conflictele irump violent și scene care sintetizează, explică unele conflicte vechi. Remarc rostirea impecabilă, o dicție perfectă ce permite spectatorului, în orice colț de sală ar fi, să audă cea mai firavă șoaptă. Actorii nu au microfoane, nici lavaliere. Barierele lingvistice sunt depășite, înțeleg foarte mult din text, dar mai ales înțeleg cât de mult contează pe scenă vocea, un aspect foarte neglijat în teatrul românesc.Sub influența alcoolului și a drogurilor, declamând din Shakespeare și Baudelaire,  patru dezmoșteniți ai lumii și luminii se sfâșie, plâng, se incriminează, se insultă, se flagelează, se justifică, se alină, se mistuie unul pe celălalt. S-a stins orice lumină. S-a pierdut orice licărire de speranță. Afară, noapte, înăuntru, umbră și frig.

Gabriele Lavia se mișcă pe scenă  impunător, ca o adevărată vedetă.  Trece de la tonurile calde la cele bruște. Violența verbală este combinată cu sarcasm. Actorul alcoolic, lacom și egoist  este în același timp un tată de familie îngrozit de neputință. Personajul se construiește într-un aliaj de cinism și abuz, la care se adaugă farmecul inerent al unui mare star ce își vinde sufletul și talentului unui Satan al banului. James Tyrone (ca și tatăl dramaturgului) este un actor în vârstă  frustrat și nemulțumit de cariera sa. M-am întrebat, privindu-l pe Gabriele Lavia, citind despre cariera sa, ce simte marele actor, căruia i se contestă uneori aura de star, în fața personajului? Ce frici și tristeți îi împrumută? Cum se apără de el?

Jacopo Venturiero și Ian Gualdani sunt eclectici în rolurile fiilor, cei doi frați,  Jamie și Edmund. Cel mai mare este un actor eșuat, care poate juca doar datorită numelui tatălui său. Edmund (fratele cel mic) luptă împotriva tuberculozei, fiind nevoit să recunoască față de el și cei din familie că este bolnav, trebuind să accepte boala și tratamentul. Confruntările dintre cei doi frați sunt căutări ale unui refugiu din fața realității și a responsabilităților și expresii ale unor pulsiuni de vinovăție.Beatrice Ceccherini este foarte bună în rolul minor al lui Cathleen, servitoarea, singurul personaj cu adevărat scăpat de sub aripa nopții care locuiește în casă.

Federica Di Martino îmi pare punctul de echilibru al spectacolului. Actrița se ferește de orice exagerare patetică. Da, Mary Tyrone este o femeie acum obișnuită cu nefericirea și cu amăgirea durerii sufletului  prin morfină. Dependența ei nu este o formă de escapism, ci  una de reziliență. Federica Di Martino  poartă semnele unei frumuseți   mândre cu demnitate și eleganță și poate  să atingă cu măiestrie diversele nuanțe ale personajului: tandră și visătoare, furioasă și depresivă, resemnată și revoltată. Celei  care dă din mâini cu disperare să nu se înece într-o mlaștină de minciuni și dependențe îi revine cel mai frumos moment al specacolului, acela în care  trece de gratii, vine în avanscenă, povestind cu glas tremurat momentul întâlnirii marii iubiri care coincide cu momentul renunțării la toate visele sale.

Ies de teatru, miroase a primăvară, metroul este aproape, așa că mă așez pe bancă și privesc ultimii oameni care ies din teatru.Am văzut un spectacol elegant, sobru, riguros. Am privit aplaudând cu măsură un public având aceleași atribute. Îmi vin în minte cuvintele Regizorului:„Publicul este misterul teatrului. De ce vine? De ce au ales ei, spectatorii, să fie în acel loc, în seara respectivă, să se cunoască, poate chiar să se iubească puțin? Nu poți sta alături de cineva ore în șir fără să stabilești un contact cu vecinii apropiați. Nu știm de ce tip sunt aceste relații, dar ele se creează în mod cert. Căci teatrul este o manieră de a renunța la singurătate pentru a se regăsi într-o colectivitate.” Mă ridic și mulțumesc în gând pentru răspuns. Cuvântul NOAPTE rămâne doar pe afișul imens. Afară e lumină.

Sursă

• https://yorick.ro/giorgio-strehler-in-10-ganduri-despre-teatru/
• Pentru un teatru al umanului. Reflecții, dialoguri, note de lucru de Giorgio Strehler, postfațat de George Banu, apărut la Editura Centrului Cultural Lumina, în traducerea semnată de Irina Cerchia, 2020

Lungo viaggio verso la notte

Piccolo Teatro Strehler

de Eugene O’Neill

traducere: Bruno Fonzi

adaptare: Chiara De Marchi

Regie: Gabriele Lavia

Scenografie: Alessandro Camera

Costume:  Andrea Viotti

Muzică: Andrea Nicolini

Lumini: Giuseppe Filipponio

Sunet : Riccardo Benassi

Cu: Gabriele Lavia, Federica Di Martino, Jacopo Venturiero, Ian Gualdani, Beatrice Ceccherini

Producție Effimera, Teatro della Toscana