” A început ultima săptămână de școală. Fiecare dorește să spună ceva. Nu se aude nimic, totul este difuz, incert. Cineva mi-a spus azi că plecăm în lume. Mi-e dor de lume, dar mi-e teamă de ea”.

Așa scriam pe 11 iunie  în caietul meu de amintiri, cu 30 de ani în urmă. Terminam liceul, Liceul Pedagogic Ploiești. Cea mai invazivă școală pe care am absolvit-o. Care mi s-a dumicat în minte, în suflet, în sistemul de valori, în alegerile pe care le-am făcut. Îi sunt datoare școlii mele, oamenilor ei răgazul unei seri de duminică regăsit în cuvinte. Mi-am propus să las deoparte discursul romanțios, să cedez emoția firească lucidității. Oare o să pot?

Liceu Pedagogic Ploiești nu a fost  ” cimitir tinereților mele ”, chiar dacă examenele au fost mai mereu grele și unii profesori pedanți. Mai degrabă s-a confundat cu anii noștri tineri ce ”au sunat a cântec ”, un cântec interior, profund și în rezonanță cu fiecare timp trăit.

Mi-a plăcut uniforma de liceu, era destul de elegantă, te subția, nu mi se părea că uniformizarea îmi distruge personalitatea. Cu bentița era mai greu, aluneca mereu pe un păr enervant de moale. Poate de aceea, în ultima zi de școală, la serbare, am ales drept costum de promoție uniforma. Îmi aduc aminte perfect cum am așezat-o pe scaun cu o seară înainte de ultima Serbare, am netezit-o, știind că o îmbrac pentru ultima oară. . Numărul matricol, vizibil, era parte din identitatea mea. Îmi dorisem o asemenea identitate, o construisem cu efort constant.

Profesorii noștri erau oameni. Plămădiți din umbre și lumini, trăitori în vremuri tulburi, în care tăcerea, compromisul, teama erau permanențe. Noi nu simțeam aceste nisipuri mișcătoare pe care călcau dascălii noștri. Eram prea acaparate de cărți, de concursuri, istoria se zbuciuma în spatele nostru, iar noi ne trăiam adolescența „încinsă cu flori de primăvară, zvârlind cântecul ei sonor ca o sfidare”.

Cărțile, formulele matematice, planurile de lecție, poeziile, verbele la franceză, datele istorice erau mijloacele noastre de reziliență, adevărate strategii de copping ce ne permiteau să nu se simțim sub vremi. Oare dezvoltam inconștient mecanisme de apărare ? Confundam, poate, libertatea cu care ne expuneam ideile asupra operelor literare cu adevărata libertate de exprimare? Consecvența cu care fetele din plutonul de frunte al clasei își disputau premiile la sfârșit de an se suprapunea în mintea noastră cu o corectitudine axiologică generalizată ?. Greu de răspuns. Poate de aceea decembrie 1989 s-a năpustit peste noi cu un munte de interogații, de distorsiuni cognitive greu de îndreptat.

Întorceam capul spre Nicoleta întrebând nedumerită, ”Oare comuniștii nu au făcut nimic bun pentru țară?”. Manualele de istorie asimilate conștiincios  pe parcursul olimpiadelor se încăpățânau să ne arate o altă lume. Și atunci a părut firesc elanul nostru politic din Duminica orbului, obtuzitatea raționamentelor, povara opțiunilor. Da, Anca, ai avut dreptate să te superi pe mine atunci! Exercițiul democrației îmi părea mai dificil decât unul  de sintaxă.

Mă întorc la profesorii mei din liceu, foarte diferiți, atât de diferiți încât unii sunt cărămidă din edificiul meu cognitiv și  afectiv,  iar despre alții nu imi aduc nimic aminte. Nicio oră memorabilă, nicio dojană, niciun afect, fie el de furie sau de bucurie . Profesori care nu au lăsat amintiri. Chiar și așa, liceul pedagogic  a sădit în noi atitudini corecte faţă de orice activitate prestată, sârguinţă, conştiinciozitate, exigenţă în activitate, probitate, perseverenţă, fermitate, hotărâre, consecvenţă. Orice meserie am practicat peste timp , ”blestemul” lucrului bine făcut și dus până la capăt a fost deprins în anii de liceu. La fel reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic, de răspundere, spiritul de iniţiativă. După 30 de ani cerem copiilor noștri aceleși lucru, întrebându-ne însă cât de bine procedăm.

În liceu am învățat nu doar de la profesori sau din cărți, ci și una de la cealaltă. Nu am cum uita că am ascultat primul concert simfonic la Bezdead, acasă la colega de bancă,  într-o seară de primăvară . M-am revanșat punându-i în brațe  valiza mea de cinefil.  Nu mai țin minte dacă prin manualele de pedagogie era ceva scris  despre Bandura  sau Vîgotski  ( doar trăiam vremea lui Makarenko!) dar, cu siguranță am devenit subiecți sociali, ne-am format personalitatea ne-am lăsat modelată inteligența socială, atitudinea față de lume în acele discuții nesfârșite purtate între noi în recreații sau în ore”furate”, în nopți petrecute împreună, prin scrisori interminabile trimise pe perioada vacanțelor când, da, nouă ne era cu adevărat dor de liceu, de colege.

Apartenența la clasă diminua sentimentul de nesiguranţă, avea  semnificaţia unui suport psihologic. Spațiul exterior al școlii coincidea în mare parte cu spațiul nostru interior. Concurența, competiția, colaborarea, emulația dintre noi  sau poate identificarea cu prea multe eroine livrești ne-au înmpotmolit  oarecum afectiv, rămânând chiar și la maturitate prizonierele nedeclarate ale sentimentalismului, timiditații, modestiei nejustificate, neîncrederii în sine. Dacă ne luăm după Sartre când afirma că emoţia este o „cădere abruptă în magic”, atunci înțelegem de ce preferăm realității lumea cuvintelor, a muzicii, a artei .

La aproape 50 de ani, recunoaștem sau nu, pentru cele mai multe în viața personală răvășită, atipică, încă mai credem că bărbatul de lângă noi trebuie să aibă bunătatea prințului Mîșkin, sobrietatea lui Victor Petrini, puterea de a iubi a lui Ștefan Gheorghidiu, frumusețea lui Fred Vasilescu, primitivismul lui Zorba, disticția d-lui Darcy.

Nu am avut probleme cu Oedip și Electra pe vremea liceului ( erau doar personaje de tragedii antice, la altceva nu ne ducea gândul!), dar nu așa au stat lucrurile cu conflictele adleriene, pentru că, să fim realiste, și acum  în noi Eul real mârâie către cel ideal, creându-ne  frustrări uneori, alteori mobilizarea unei armate de resurse necesare compensării .

Profesional suntem, îmi asum cuvintele, cea mai titrată generație ! Titluri universitare obținute strălucit, formatori de opinie în diverse domenii, cariere recunoscute de dascăli cu har, toate conturează  fotografia de absolvire nu a unei banale promoții de liceu, ci a unui construct educațional de înaltă ținută. Cum sa nu te simți mândru că ești piatră din el !

Nu în ultimul rând  suntem o generație care a clădit cu efort  sentimentul prieteniei. Mă întorc spre caietul meu scris haotic și citesc ultimele cuvinte ”Ne vom regăsi aceleași peste 10 ani? Dumnezeu să ne dăruie clipa reîntâlnirii sub castani pierduți în amintiri.” Atunci nu știamcă prieteniile mele din liceu vor fi  incitante, intuitive, reflexive, interogative, moralizatoare, enervante, active, motivatoare, câștigate, tencuite, scormonitoare, intransigente, durabile.

Da, ne-am regăsit, ne regăsim după 30 de ani nu numai sub castani sau în spații concrete, ci în cărțile pe care încă le citim împreună, în sms.uri inspirate, în alegeri comune, în valori transmise copiilor noștri, în conversații telefonice interminabile, în apeluri exact când ai nevoie de ele, în alegeri atipice, în frământări nocturne, în iubiri nepotrivite, în renunțări dureroase. Orgolioase ca niște monumente ce vor ”vrăbii exclusive” privim înapoi cu emoție și îngăduință.

Am învățat că  identitatea unei persoane reprezintă un răspuns explicit sau implicit la întrebarea Cine sunt eu?. Răspund limpede și fără vreo umbră de îndoială: SUNT O ABSOLVENTĂ DE LICEU PEDAGOGIC. Și, la naiba! scriind, nu a fost posibil să îmi stăpânesc lacrimile.