UNIVERSITATE DE RÂSETE sau în căutarea râsului pierdut

Publicat de Alina Maer pe august 6, 2022august 6, 2022

 „Nu prea am râs!” rosti o jună supărată că spectacolul pe care tocmai îl văzuse nu a fost izvor de chicoteli și hăhăieli. Multe fețe nedumerite în jur. Cum îndrăznește echipa spectacolului să inducă în eroare publicul pus pe râs și voie bună? Dacă un nemulțumit ar fi avut un gram de curiozitate înainte de cumpărarea compulsivă a unui bilet de teatru, ar fi aflat că dramaturgul Kōki Mitani (născut la 8 iulie 1961) este scenarist, actor și regizor japonez care a  studiat teatrul la Universitatea Nihon ale cărui scrieri  sunt comedii pline de spirit și umor,  parodii inteligente și provocatoare.

Versiunea teatrală a Universității râsului (2004; Warai no daigaku ) a fost produsă inițială ca o dramă radiofonica în 1994 și apoi ca o piesă de teatru în 1996, apoi adaptată ca film regizat de Mamoru Hoshi în 2004 . Piesa a fost primită favorabil chiar și  în Coreea, deși  timpul social al acestei piese este cel de-al doilea război mondial, când Japonia era o mare putere colonială. După părerea lui Rie Yamasaki  în articolul „Filmele lui Mitani Kōki: intertextualitate și comedie în cinematografia japoneza contemporană”, comedia„ poate atenua tensiunile internaționale și crea relații culturale, funcționând ca o formă foarte pozitivă de „soft power”, unde „puterea soft” este definită ca o combinație de resurse intangibile, cum ar fi cultură, ideologie și identități”.

Acțiunea se petrece în Japonia imperială. Un cenzor al guvernului sabotează   creația regizorului unei trupe de comedie. Tânărul dramaturg de comedii intră în conflict cu noul cenzor, renumit pentru că nu are deloc simțul umorului și că este foarte arid sufletește. Deși  face tot ce poate pentru ca opera sa, numit „Tragedia lui Juleo și Romiet”  să treacă de  ochiul sever al cenzorului guvernamental, acesta respinge scenariul de nenumărate ori, are păreri deplasate, cere modificări absurde, de aici  numeroase revizuiri, obiecțiuni, puneri de acord. Cenzorul nu pune limitări doar de natură politică, ci și pe linie de conținut, personaje, fiind un adversar declarat al râsului. Fără aprobare guvernamentală, premiera teatrului este în pericol, așa că presiunea și responsabilitatea pe umerii dramaturgului cresc. Punctul culminant îl constituie momentul când cenzorul, care caută  să închidă trupa de comedie spune că ar trebui să fie  rescrisă complet, iar el să o interpreteze. Poate scriitorul  să treacă în cele din urmă de ochiul vigilent  al cenzorului? Poate piesa să ajungă pe scenă până la urmă? Suspans și reflexivitate!

Textul lasă posibilitatea regizorului să accentueze aspectul dramatic sau pe cel comic în diferite nuanțe.Tânăra regizoare Teodora Petre alege actorii potriviți, înțelegând că este esențială capacitatea lor de a reda tipologii și conflicte dintr-o perioadă  necunoscută publicului, făcând saltul spre universal. Filonul de tragic și comic ce marchează relațiile dintre aceste personaje este bine creionat  prin meritul actorilor. Răzvan Vasilescu este secul și austerul cenzor care susține că nu a râs cu adevărat în toată viața sa.  Actorul intră în pielea acestui personaj, proclamă rapid că nu vede niciun element comic în piesă, își asumă că reprezentantul a tot ceea ce artiști detestă. Personajul lui adună individul mic, mărunt cu o lume mai mare, o felie de istorie pe cale să se clatine. Deși personajul său are putere, jocul actorului   este voit șovăielnic, nesigur,  prevestind parcă înfrângerea: toate modificările pe care le sugerează nu reușesc decât să facă piesa mai  hazlie și mai coerentă, toate sfaturile absurde pe care le dă sporesc calitatea piesei .

Între cenzor și scriitor se dezvoltă o legătură ciudată, un soi de prietenie, o pândă a punctelor vulnerabile. După părerea mea spectator subiectiv, Alexandru Voicu se impune pe parcursul întregii reprezentații, găsind  subtilitățile pentru a contracara toate bănuielile și acuzele fără a-și sacrifica  scopul artistic. Este consistent, este priceput  în a-şi expune într-o manieră alambigată părerile artistice. Frica, laşitatea de moment, resemnarea, toate își găsesc nuanțele în replici şi gesturi bine controlate. În Orient, și în special în Japonia, respectul nu dispare în ierarhia socială. De aici  atitudinea ponderată, lipsa reacțiilor explozive. Fără monologuri inutile, te face să te întrebi dacă  este mai bine să accepți  compromisuri sau să refuzi ferm și să te lupți cu  regimul în întregime? De la o întâlnire la alta, într-un crescendo bine punctat de regie, relația de ostilitate între cei doi  prinde tușele prieteniei. Unul învață să râdă, celălalt învață să ierte. Arta face minuni, găsindu-și drum propriu, dincolo de interdicții și dogme. De la o zi la alta, entuziasmul, creativitatea și umorul dramaturgului câștigă teren și sparg platoșa de conveniențe și cutume absurde. Piesa este din ce în ce mai bună, iar  antipatia se transformă în respect pentru talentul scriitorului.

Muzica inteligentă a lui Cezar Antal întreține acțiunea, este incitantă, într-un crescendo ce se împletește cu tensiunea crescândă dintre personaje.Lumina (Ioana Pascha) pune în valoare fiecare personaj, în funcție de momentul în care domină relația cu celălalt.

Crtiticul de teatru Mircea Morariu scria: „Comedia este o necesitate. Omul are nevoie să râdă. Cenzura este de fiecare dată mai activă atunci când vine vorba de comedie decât de alte genuri, având în vedere funcţia cauterizatoare a comediei”

Comedia regizată de Teodora Petre are adresă și ia  atitudine. Este un discurs despre obsesiile şi confuziile nu doar ale epocii gândite de dramaturg, ci și ale timpului nostru în care râsul este catalogat ca o formă perversă de abuz, iar ironia o armă letală.Pentru cei ce am prins timpurile cenzurii reale, piesa a fost o ocazie de a ne aminti despre acel teatru de disidență, cu șopârlițe inteligente și alunecoase printre restricții și interdicții. Nouă ne este cel mai teamă. Pentru că orice formă de restricție, în numele oricărui ideal, se va întoarce împotriva noastră. Mediocritatea urăște răsul. Prostia se întărâtă în prezența ironiei. Decât o lume liniară, amorfă și serioasă, mai bine una cu diferențe și oameni diferiți, chiar prin putera de a râde și de a se lăsa luați în râs. Poate fi o formă de asumare a realității, imperfectă și niciodată pe deplin corectabilă.

UNIVERSITATE DE RÂSETE

de: Kōki Mitani

Regie: Teodora Petre

Muzică originală: Cezar Antal

Costume: Radu Madea

Lighting design: Ioana Pascha

Cu: Răzvan Vasilescu, Alexandru Voicu

Spectacolul face parte din Stagiunea Artelor Performative de la ARCUB.