VIAȚĂ BUNĂ sau arta conversației și a căsniciei
Cu pistolul la tâmplă și tot nu putem să spunem unele cuvinte. Cum ar fi cele de iubire. Nu credem în ele? Ni se par teatrale sau desuete sau pur și simplu nu își au rostul? La început a fost Cuvântul sau Iubirea ? Între ele, cum și când s-a furișat Trădarea ca un șarpe parșiv și hipnotizant? „Viață Bună” de Daniel Brooks, în regia lui Theodor Cristian Popescu, provoacă, pretinde, obligă spectatorul să privească iubirea ca pe un silogism în care ipotezele și concluziile explorează complexitățile sentimentului izvorât din logică, din afect sau din voință. Spectacolul începe ex-abrupto, cu o femeie de vârstă mijlocie care își somează la propriu soțul să îi facă o declarație de dragoste. Apoi intrăm împreună cu ei într-un spațiu cu arome de budoar și cabaret, pe un covor roșu și moale, unde alte două cupluri sunt cufundate în gânduri și în fotolii de pluș. Sau poate suntem într-un cazinou (Scenografie: Cosmin Ardeleanu). Lipsesc ceasurile, timpul este înghețat, se joacă la ruleta fericirea și nefericirea, se dă cu zarul pentru a fi sau a nu mai fi căsătorit. Se pariază pentru adulter, nu fidelitate. În spatele ușilor închise se vorbește mult. Despre iubire în toate formele ei. Scene din viața unor căsnicii și din moartea unor adultere cu experiențele lor erotice, vulnerabile, riscante sunt livrate în replici scânteietoare, într-un dialog rece și intens în care spectatorul devine confesor, dar și interlocutor tăcut.
Daniel Brooks (23 iunie 1958 – 22 mai 2023) a fost un regizor de teatru, actor și dramaturg canadian, foarte cunoscut pe scena teatrului din Toronto pentru producțiile sale inovatoare și textele sale incitante care i-au adus numeroase premii: Premiul Chalmers ; Premiul Dora Mavor Moore (de trei ori); Premiul Pauline McGibbon; Premiul Edinburgh Fringe First; Premiul Capital Critics Circle; și premiul inaugural Elinore și Lou Siminovitch în teatru.
Piesa„The Good Life”nu a mai fost anterior montată în România, spectacolul regizat de către Theodor – Cristian Popescu având sprijinul Canada Council for the Arts. Piesa „se inspiră din „Banchetul” lui Platon, chiar își însușește părți mari din acest text. Premiera primei etape a producției work in progress creart/Teatrelli, „Viață bună” a avut loc la mijlocul lunii decembrie 2023.În prima variantă cuplul Dan –Gena avea ca interpreți pe Nicu Mihoc și Mihaela Sîrbu, în plus apărea ca personaj un dansator, Chaminda Mirihigalla
Constructul „work in progres” a noii producții Teatrelli i s-a potrivit, ținând cont că și autorul o considera „o operă de ficțiune neterminată”. Tema centrală a piesei este, ca și în „Banchetul”, definiția iubirii. Brooks adaugă tema secundară a unității sinelui și, așa cum sugerează titlul, întrebarea centrală a filozofiei clasice, „Ce este viața bună?” Această „viață bună” nu se confundă cu opulența, huzurul sau bogăția, ci este starea de a avea o viață binecuvântată cu fericire, liniște, împlinire(„eudaimonia” în greacă) Aristotel spune că se poate realiza prin moderație. Platon prin Socrate spune că se poate atinge prin contemplație, adică prin filozofie. Brooks pune la îndoială existența ei. Trei personaje masculine, sunt vârful de săgeată al satirei lui Brooks, întrucât toți mai dispuși să răspundă la o întrebare directă prin ambiguități și abstracții decât să dea un răspuns simplu, extrem de așteptat și necesar. Daniel Brooks privește detașat la relațiile moderne, autorul vrând să-și deconstruiască piesa transformând acțiunea într-un conglomerat de idei abstracte. Total nonaristotelic, în spectacol este important ce se spune, nu ce se face, oamenii în acțiune fiind înlocuiți de oamenii în dialog. Spre deosebire de structura dramatică obișnuită, în care întrebările filozofice sunt cerute de acțiune, aici întrebările sunt formulate și analizate direct, în timp ce acțiunea are rol ilustrativ.
Personajele se detașează frecvent de fapte și privesc publicul deschis pentru a ține discursuri lungi și consistente. Chipul li se scaldă în lumini și umbre(Lighting design: Costi Baciu și Andrei Ignat). Chris(Gabriel Răuță) și Mary(Cristina Toma) este o pereche aflată într-un moment de criză, fiind pe punctul de a se despărți, fiecare refuzând să spună celuilalt„Te iubesc.”.Extrem de diferiți cuplul Chris și Mary atât ca personaje, cât și ca stil de joc practicat de actori. Chris est un intelectual care o desconsideră pe Mary ca și cum ar fi o neinițiată în filozofie, în timp ce Mary, senzuală, clocotitoare, directă atârnă de el ca o verigă într-un lanț trofic fragil și gata să cedeze în fața presiunilor lumi exterioare. Să fie conflictul deschis între cei doi o replică a conflictului dintre corp și minte? Silogismele sună limpede în rostirea lui Gabriel Răuță, umorul său fin detensionează conflictele, iar pendularea personajului între realitate și turnul de fildeș este credibilă. O comunicare deficitară, agresivă, pasiv-agresivă sau submisivă, paradoxală sau nesinceră pare a fi condus în timp la acumularea resentimentelor, a furiei şi la îndepărtarea emoţională în cuplu. Mary vrea să rămână în relaţie pentru că inconştient speră că, dacă soțul acceptă binomul victimă-agresor gratifică pe partener, acesta îi va răsplăti sacrificiul iubind-o. Ceea ce nu ajunge să se întâmple, dar împiedică destrămarea.
După ce facem cunoștință cu Mary și Chris, ne întâlnim cu prietenii lor apropiați, ce devin personajele centrale: Dan (Cristi Popa) și Gena (Ana Bianca Popescu). Îi analizăm și ascultăm în timp ce sunt intervievați de Eve (Silvana Mihai), o jurnalistă tânără și entuziastă, să nu spunem superficială. Aflăm că fiecare membru al cuplului este mulțumit de viața profesională, dar și de căsnicie, chiar dacă împărtășește unele dezamăgiri și deziluzii. Pe lângă aceste două cupluri mature își face apariția Gord (Vlad Ionuț Popescu), un tânăr care iubește tumultul vieții, dornic de relații nonconformiste. Eve (Silvana Mihai) este cea care se infiltrează în viața celor două cupluri printr-un joc de-a interviul, cu întrebări formale sau pline de subînțelesuri care declanșează răspunsuri ample ce poartă în ele sămânța altor întrebări. Personajele vorbesc mult, ascultă, se confruntă în dialoguri acide sau amare, excelează în monologuri cu de stand-up comedy din care țâșnesc idei filozofice. Uneori spectatorul se simte ca la o sesiune de debate, alteori ca un intrus ce trage cu urechea prin gaura cheii la intimitatea unor cupluri. Intuim psihologic furia distructivă a ciclului învinuire-retragere ce se construieşte pe baza modalităţilor inadecvate de-a cere îndeplinirea unei nevoi de relaţie, indiferent de specificul acesteia. Această imposibilitate reiese din interiorul celui ce nu simte că merită aceasta. Partenerul de cuplu al celui care învinuieşte sau ameninţă, pus faţă în faţă cu acest comportament, se simte incomod, neeligibil, agresat şi, prin urmare, se va retrage. Acuzatorul, confruntându-se cu retragerea partenerului, se va simţi şi mai singur şi mai abandonat şi-şi va creşte virulenţa învinuirilor şi ameninţărilor. Mișcarea scenică(Flavia Giurgiu) reflectă contorsionările sufletești, potențează relațiile circulare în care un partener va susţine comportamentul neproductiv al celuilalt. Dansul nu are conotații de divertisment, ci de mecansim de seducere, de eliberare sau refulare. Arta conversației, a jocului, a prezenței performative își găsește principalii exponenți în actorii Ana Bianca Popescu și Cristian Popa. Acesta are control, gestionează tensiunea, se lasă purtat în dialoguri prelungi pe care le întretaie cu afirmații concrete, la obiect, de o luciditate dezarmantă. Ana Bianca Popescu are o performanță diferită în fiecare dintre cele două etape ale căsniciei. Înainte de a fi trădată, ea este o soție placidă, nonreflexivă, ușor resemnată. După aceea își descoperă un temperament expansiv, o cruzime sticloasă a raționamentelor. Cu cât unul acuză mai mult, cu atât celălalt se retrage mai mult şi cu cât ultimul se distanţează mai accentuat, cu atât primul devine mai dur în acuzații. Astfel că, paradoxul zâmbește cinic: cuplul în război rămâne împreună, în timp ce cuplul inițial perfect. Care este adevăratul exemplu de dragoste – un cuplu care se desparte atunci când dragostea nu este perfectă, un cuplu care rămâne împreună atunci când dragostea nu este perfectă sau două aventuri nu se așteptau să dureze?
„Unde începe greșeala? Ce nu vedem? Sau poate nu ne uităm unde trebuie?” sunt întrebările regizorului Theodor-Cristian Popescu. Spectacolul nu oferă soluții, nici personajele nu intuiesc căile drepte spre menținerea cuplului în viață.Despărțirea sau continuarea vieții în doi vine la pachet cu compromisuri, realizări, frustrări și libertăți. Dincolo de orice calificativ, pur și simplu, viață!
„Să te iubesc fără să te supun
Să te îmblânzesc fără să te închid
Să te cunosc fără să te etichetez
Să te găsesc fără să mă ascund
Să mi te alătur fără să te ameninț
Să te primesc fără să te rețin
Să îți cer fără să te oblig
Să îți dau fără să mă golesc
Să te refuz fără să te rănesc
Să te părăsesc fără să te uit
Să te completez fără să te copleșesc
Să-ți fiu fidel fără să mă înșel
Să te descoper și să mă emoționez
Să fiu astfel împăcat,întregit, prelungit
de entuziasmul vieții noastre comune.”
Jacques Salome(Declarație a drepturilor femeii și bărbatului în iubire)
Viață bună
de Daniel Brooks
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografie: Cosmin Ardeleanu
Mișcare scenica: Flavia Giurgiu
Sound design: Andrei Raicu
Lighting design: Costi Baciu și Andrei Ignat
Asistent regie: Razvan Enciu
Distribuție:
Ana Bianca Popescu
Cristian Popa
Cristina Toma
Gabriel Răuță
Silvana Mihai / Cătălina Romaneț
Vlad Ionuț Popescu / Costin Stăncioi
0 comentarii