PARISUL PERSONAL. CASA CU DARURI
Autor GEORGE BANU
Fotografii de Mihaela Marin, Editura Nemira, 2015
Uneori îmi este dor de Paris, deseori mi-e dor de prieteni și de amintirile vii trăite împreună, întotdeauna mi-e dor de teatru. Dacă topesc aceste doruri și le amestec într-o singură cupă, se va înțelege setea cu care, într-o singură noapte, am sorbit cartea lui George Banu ilustrată de Mihaela Marin, Parisul personal, casa cu daruri.
George Banu este profesor la Sorbona, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și laureat al Premiului Europa pentru teatru, membru de onoare al Academiei Române. Redactor șef al revistei Alternatives théâtrales și director de colecție la editura Actes Sud, a publicat un număr important de volume consacrate teatrului modern și principalilor săi protagoniști. Lui George Banu i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universități. Sorbona i-a dedicat volumul omagial Călătoriile sau orizontul teatrului unde au semnat Peter Brook, Andrei Șerban, Eugenio Barba, Radu Penciulescu, Niky Wolcz.
Al doilea volum din seria „Parisul personal” apărut la Editura Nemira 2015, „Casa cu daruri” (ilustrata cu fotografiile Mihaelei Marin) este o colecție de amintiri -eseuri despre daruri, prieteni (ilustre nume din lumea teatrului și a artei), drumuri și intersecțiile reale sau imaginare dintre acestea. Fotografiile Mihaelei Marin însoțesc și acest al doilea volum al „Parisului personal” poveștile pe care obiectele le poartă cu sine, transformând lucrarea într-o scriere document.
Cartea respiră pendularea emigrantului autor între mai multe lumi, evocand discret integrarea sa în țara de adopție începând cu anul 1973, fără uitarea apartenenței la lumea de origine. În 2013, George Banu, împreună cu Valentin Nicolau, planuiau scrierea unui volum despre orașul adoptiv sub titlul „Parisul personal”. De la Autobiografia urbană din primul volum al trilogiei, autobiografie ce ne înfațișează exteriorul Parisului subiectiv învelit în teatre, străzi, grădini, călătoria coboară în interiorul apartamentului personal, numit o casă cu daruri, bântuită și binecuvantată în același timp de povești, spirite, amintiri.
Cartea este structurată în 24 de capitole, eseuri independente, dar legate printr-un labirintic fir al memoriei afective. Cu luciditate și duioșie, autorul face radiografia propriului apartament calificându-l în primele pagini ale cărții ca fiind irespirabil, eclectic și balcanic, exasaperându-i și fascinându-i invitații prin multitudinea obiectelor adunate. Fără a avea determinarea și minuțiozitatea colecționarului autentic, autorul găsește un loc just fiecărui obiect din casă, ca și cum cineva și-ar găsi rostul în lume, în numele unei comune relații de împlinire.
”Fiind adept al „figurii” mi-am epuizat spațiul vital fără a mă resemna să eșuez în „monoteismul” colecționarului, m-am dispersat și pierdut, sfârșind prin a face din apartamentul meu un autoportret”, mărturisește George Banu. „Vizitându-l mă recitesc. Dar nu mă îngrozesc, nici nu mă iubesc. Răsfoiesc acest maculator al vieții unde poteci și drumuri se încrucișează în dezordine, iar eu mă recunosc în rătăcirile pe care le constat. Eu l-am constituit, eu îl interpretez. Apartamentul personal e o instalație”.
Cultul obsesiv al prieteniei țâșnește din fiecare pagină, iar obiectele adunate într-o viață realizează ceea ce ce viața însăși nu poate. Nu-i putem avea alături pe toți prietenii reuniți în timp, ei se retrag sau revin în funcție de evenimente și de…obiecte. Ținând în mână obiectul-dar, grație lui, ne confirmăm tacit , unii altora, că odată am fost împreună, undeva, cândva sau poate chiar că mai suntem împreună. Pâna când?
Spațiul concret interior se interiorizează afectiv și mental devenind un loc al regăsirilor, întrebărilor, răspunsurilor, dorurilor.
E dificil să pui obiectele descrise în carte într-o ierarhie valorică, să le cataloghezi după timp, forma, intensitatea bucuriei primite . Memoria autorului e una proustiană , lăsându-i liberă și necomentată alegerea celor mai importante cadouri ale inimi, afective și subtile prin mesaj și rezonanță –un înger baroc rănit, o sfantă cu brațele amputate, oglinda iraniană, Isusul lui Andrei (Andrei Serban), o fotografie metafizicî, un Iisus al lui George Apostu, o coroană a lui Aureliu Manea, o ilustrație postmortem, schița unui tânar actor,călugari zen, măști africane, portretul unui strigăt, visul lui Monique .
Un eseu este dedicat integral marionetelor ce populează fotoliile și scaunele apartamentului personal, vii și expresive, pentru că ele „sunt ceea ce a rămas din om, versiunea sa arhaică şi ludică, dar ele, mai mult decât picturile sau busturile, se pot anima, agita şi manifesta în spectacole comice sau tragice. Între sacru şi laic, marionetele introduc o dimensiune suplimentară, indispensabilă, dimensiunea jocului ce eliberează de temeri şi relativizează certitudinile, a jocului ce destinde şi salvează copilăria, zilnic ameninţată”.
Obiectele depun mărturii perene pentru marile absențe prezente totuși în viața noastră. În acest sens este tulburătoare evocarea amintirii Danielei Stern printr-un Moș Crăciun testament, obiect de sărbătoare, dar și piatră funerară.
Fiecare eseu capitol își trage seva dintr-o poveste. Cel despre cuiul Brâncuși îl integrează pe autor în tulburătoarea umanitate rătăcitoare a emigranților» De la Paris a revenit Brâncuşi pentru a o înălţa şi acum eu plecam spre Paris cu acest fragment în mână, cu această reducţie poetică a Coloanei. Avându-l în buzunar, mă identificam cu emigranţii europeni ce, plecând spre America, luau cu ei în valiză un pumn de pământ. Pământul meu, am înţeles, era cuiul… cuiul Coloanei!”
Suntem ceea ce dăruim și daruim o particică din ceea ce suntem , pare a fi mesajul cărții „De ce îmi repugnă cadourile ratate? Pentru că ele fie atestă o avariţie deplorabilă a donatorului, econom şi financiar precaut, fie denunţă implicit o neînţelegere, o necunoaştere flagrantă a celuilalt, a aşteptărilor şi a dorinţelor sale. E de preferat absenţa cadoului acestor cadouri de circumstanţă sau impersonale, cadouri de analfabeţi ai sufletului. Un cadou nu e mut, un cadou e o dezvăluire de sine, proba unei rezonanţe sau a unei surzenii, a unei mediocrităţi sau a unei generozităţi.”
Atât de importante sunt darurile împodobite de amintiri și compatibile cu universul interior , încât celelalte, rateurile, sunt radical îndepărtate. „Nu păstrez darurile pe care nu le iubesc şi a căror incompatibilitate cu mine şi cu lumea mea îmi determină refuzul de a le conserva. Faţă de cadouri, mai mult chiar decât faţă de oameni, devin intransigent. De teama contaminării cadourilor pe care le respect şi a imperativului de iubire care, dintotdeauna, îmi determină selecţia şi prezervarea lor. Apartamentul îl concep ca pe o grădină interioară ce nu suportă ierburile rele.”
Memoria afectivă însuflețește obiectele deținute și le conferă rol de alter ego al celor ce au avut profeția dăruirii. Strângerea lor nu a însemnat o sumă cantitativă, ci o garanție a prieteniei dincolo de timp și spațiu pentru că obiectele au continuat să își traiască propria viață.
Autorul mărturiseşte: „Nu obiectele în sine le iubesc, ci încărcătura afectivă de care dispun de fiecare dată când le privesc. Puterea lor, nu doar de a evoca locuri şi spaţii, ci oameni şi clipe de viaţă. Ele atestă persistenţa unui schimb amical şi nu se rezumă la monologul unui colecţionar. Obiecte încărcate de umanitatea prietenilor care, într-un moment sau altul, mi le-au oferit. Pe ei îi caut, îi reînvii şi îi regăsesc.” Cartea este o incendiară declarație de iubire a autorului către toți cei care de-a lungul vieții i-au clădit acel edificiu afectiv de care vorbea Gabriel Liiceanu într-una din scrierile sale, imposibil de distrus, pavăză împotriva urii și răutății altora.
Apropiindu-mă de ultimile pagini ale carții a fost cum mi-aș retrage tandru mâna din mâna unui prieten. Trist, dar mi-am aminitit ceea ce simțeam uneori irecognoscibil în cuvinte, să îmi las memoria să danseze, să îmi asum vigilența față de viață și față de prieteni totodată, să dăruiesc și să primesc asigurându-mi persistența zăpezilor de altădată. În finalul cărții nu mă întunec, ci mă simt inundată de lumină.Dăruind, vei dobândi.
0 comentarii