SCENE CU ȘI DESPRE CĂRȚI

Publicat de Alina Maer pe iunie 7, 2025iunie 7, 2025

Un mister se naște în  prima replică auzită într-o sală de teatru, dar  și în primul cuvânt rostit de un scriitor în fața celor care i-au citit paginile. Un mister care nu se află în biblioteci, nici între coperte, nici în recenzii. Se află în întâlnire. În ochii care se caută dincolo de masă, în vibrația unei voci care nu mai e doar a unui  scriitor, ci a unui om. Scriitorul, cel care a scris în solitudine, se întâlnește cu cei ce tânjesc la solitudinea omului cu o carte. Și din această suprapunere de singurătăți se naște o comuniune. Una în care cartea nu mai e doar obiect, ci devine pod. În fața publicului, autorul își redescoperă opera. Își aude cuvintele rostite parcă de altcineva. Își simte întrebările crescând în alte conștiințe. Cuvintele capătă o greutate nouă și prind  contur de carne. Uneori e tulburător, alteori eliberator. Dar niciodată inutil.

Întâlnirea dintre scriitor și public este o formă de reciprocă validare umană. Scriitorul învață că nu scrie doar pentru sine, iar cititorul că nu este doar un receptor pasiv, ci parte activă a unei construcții spirituale comune.În aceste întâlniri nu se schimbă doar idei. Se schimbă respirații. Se schimbă adevăruri. Se recunoaște fragilitatea umană. Este un moment rar în care cei care trăiesc printre cuvinte se arată așa cum sunt: plini de îndoieli, dar și de credință în forța poveștii. Cititorul descoperă că autorul nu este un zeu, ci un om care, în ciuda propriilor rătăciri, a ales să nu tacă. Iar scriitorul află că, dincolo de tiraj sau premiu, cel mai de preț câștig e o întrebare sinceră, un zâmbet timid, o privire care spune„m-ai cucerit”.

Într-o lume care uită de multe ori să se privească în ochi, aceste întâlniri ne reamintesc că literatura nu e doar cuvânt tipărit, ci cuvânt trăit.Și poate că, în tăcerea care urmează unei lecturi publice, acolo unde nu mai e nici întrebare, nici răspuns, se află adevăratul mister al artei: o comuniune tăcută între două suflete care n-au nevoie de explicații pentru a se înțelege.

Într-un festival dedicat teatrului, precum Zilele „Matei Vișniec” de la Suceava, scena nu a  însemnat  scândura sub  lumina reflectorului, ci și pagina unei cărți, de fapt, ale multor cărți. În această ediție cu număr 10, sub semnul cuvântului „Împreună”, câteva nume importante ale literaturii române contemporane și-au  dat întâlnire cu publicul prin lansări de carte  promițând nu doar bucuria lecturii, ci și deschidere spre dialog, introspecție și apropiere de autor. Călătorul venit pentru trei zile a avut parte de câteva întâlniri, promițându-și, ca de fiecare dată, că anul ce va veni nu va lipsi nicio zi, nu va rata niciun eveniment

Doina Ruști, „Ferenike”

S-a așezat pe scaunul din curtea Hanului Domnesc, apoi a început să privescă înspre noi, publicul venit la lansare. O privire directă, scrutătoare din fața căreia nu puteai să te aperi. O privire scuturată de prejudecăți și de orgolii, limpede și lucidă. Discursul Doinei Ruști nu a fost unul didactic, ci scurt și formator, mai ales pentru cei dornici să scrie. Scrisul nu e o lamentare, nici o banală metodă terapeutică, ci mai degrabă un strigăt de avertizare, o revărsare dintr-o preaplinătate a minții. Scrisul trebuie să aibă rost, și să se sprijine de zidul aspru și fisurat al istoriei celei mari. Numai așa devine relevant. „Ferenike” de Doina Ruști, o odisee a memoriei, sub semnul ficțiunii eliberatoare

Carmen Mihalache, „Gustul teatrului”

Un titlu care părea inventat pentru un festival ! „Gustul teatrului” e mai mult decât o metaforă,  e o invitație la savurarea artei scenice cu toate simțurile. Carmen Mihalache, jurnalistă, critic și scriitoare, laureată Uniter 2025 pentru întreaga activitate, a oferit  o incursiune personală și subtilă în lumea teatrului, privit nu doar ca spectacol, ci ca experiență umană totală. Într-o lume grăbită, în care spectacolele se consumă repede și impresiile se risipesc, cartea scrisă de Carmen Mihalache  e o  formă prin care teatrul  și-a scris propria memorie. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de respect: să oferi scenei o carte care o însoțește și o păstrează.

Mircea Cărtărescu, „Theodorus”

O apariție editorială deja legendă în peisajul literar românesc, „Theodorus” e un roman care completează magistral universul oniric și confesiv al lui Mircea Cărtărescu. Un text profund, care îmbină autoficțiunea cu reflecția asupra istoriei, memoriei și identității. Un volum în care fiecare frază e lucrată cu migală și fiecare idee reverberează mult după ce cartea s-a închis. Întâlnirea scriitorului cu publicul a avut loc în aula mare a Universității „Ștefan cel Mare”, neîncăpătoare, îmbibată de aroma cuvintelor meșteșugit împletite. Tinerii prezenți în sală au descoperit în autorul cel mai tradus și premiat în ultimile decenii un om modest, gata să povestească simplu și deschis despre familia sa, despre începuturile carierei sale.

Ioana Nicolaie, „Drumul spre soare răsare”

E frumoasă, e vie, e solară. Omul o ia înaintea scriitorului și se prezintă într-o sinceritate dezarmantă, făcându-l pe orice mizantrop, pe orice timid din sală să se simtă între prieteni. Discursul Ioanei Nicolaie a șerpuit printre amintiri precum Someșul copilăriei sale printre dealurile acelei Varalii mitice. A rostit povești magice pentru noi, pentru autoare reale și inubliabile. A condamnat comunismul și complicitatea noastră prin tăcere, uitare, mistificare. A îndemnat la trezire fără patos activist, cu multă dăruire și credință. Și mai ales a zâmbit atât de mult, că toți cei din sală am simțit cum sparele răsare pe drumurile noastre.

Radu Paraschivescu , „În virtutea inepției”

Ironie, luciditate, observație fină, umor, căldură au atuurile lui  Radu Paraschivescu  venit în fața publicului cu un  volum de eseuri în care radiografiază realitatea cu zâmbetul ușor amar al celui care o înțelege prea bine. „În virtutea inepției” e o carte care pune sub lupă mecanismele gândirii cotidiene și absurdul lumii în care trăim, fără să renunțe la umor, la îngăduință și la speranță.

Într-un festival de teatru, unde luminile se aprind pentru personaje și cortinele se ridică pentru publicul de teatru, lansarea unei cărți pare, la prima vedere, un fapt secundar. Când cartea este lansată într-un festival de teatru, arta cuvântului tipărit întâlnește arta cuvântului rostit, iar această întâlnire nu e întâmplătoare. Ea dezvăluie o înrudire adâncă: și cartea, și teatrul pornesc din aceeași dorință de a înțelege și de a fi înțeles. De a traduce lumea. De a o reinventa.

foto:Amedeia Vitega