50!

Publicat de Alina Maer pe

Dacă îmi veți spune că am ajuns la jumătatea vieții vă voi bănui de corigență la matematică în clasele primare. Dacă îmi veți declama chiar cu bună credință  că abia de acum începe partea frumoasă a vieții vă voi suspecta de regresie freudiană. La 50 de ani, dragii mei, te ia cu fiori și călduri. Orice operație matematică ai utiliza, semnul minus rânjește spre tine, iar tu ai nevoie de multă luciditate și putere să i te opui. Și dacă timpul începe să îți dea cu minus, singurele arme cu care te poți lupta sunt coșul de amintiri, fragilele proiecte de viitor, oamenii ancoră.

Mă simt o norocoasă că stau bine la cele trei categorii. Am strâns în mine atâtea imagini, atâtea mări, drumuri, culori, piețe, poduri,  sunete, mirosuri, poteci, trepte, atingeri cât să țină de cald frigului tăcut al netimpului. Am văzut tablouri, turnuri, castele, candelabre, sculpturi, biblioteci, cetăți, ruine, biserici, cât să cred  uneori că lumea întreagă este o imensă catedrală în care  merită să îngenunchezi smerit și uimit de atâta frumusețe. Am ascultat simfonii, șoapte, concerte, tresăriri, voci, tunete, plânsete, vuiete, arii, râsete, duete, gemete cât să iubesc necondiționat tăcerea. Am atins trupuri, frunze, valuri, chipuri, buze, mătăsuri, pietre, încât palmele-mi păstrează un șuvoi de senzații de neîmpărțit cu nimeni. Am adulmecat  pământul reavăn, fânul cosit, sudoarea, duhoarea puroiului,  parfumul rozelor, mirosul bolii cât nările să mi se dilate ca să inhalez mirosul pestilențial al vieții. Am gustat din bucate simple  sau pretențioase, am simțit pe limbă gustul sângelui și al pielii, am savurat vicios  vinul bun, am mușcat hulpav din merele proaspete de toamnă, așa cum am înfulecat orice experiență ce mi-a sărit  în cale .

Am avut, am încă o familie de începuturi nu tocmai perfectă, cu personaje aspre, rudimentare, pitorești, dar cu valori bolovănoase și dure, pe care nicio erezie contemporană nu le-a fărâmițat: simțul răspunderii, munca, respect față de școală și de oamenii învățați, disciplina, cuvântul dat ca lege. Asperitățile vieților lor s-au netezit treptat în mine, lăsând urme în felul de a aborda viața, serios, lucid, fără anestezie.

Am călătorit mult lăsând precum o șopârlă ceva din mine pe oriunde am trecut, ca să mă pot întoarce alta, mereu alta, altfel care ar fi rostul drumului, al plecărilor?

Am iubit intens, irealizabil de fiecare dată, aș zice inutil sau dureros, cât să înclin spre o existență androgină în care femeia a obosit de atâta așteptare, astfel că se înveștmântă voit într-o masculinitate a gândirii și a acțiunii, care să o lase definitiv supusă blestemului independenței ce vine la pachet cu singurătatea asumată.

Am experimentat maternitatea sub forma prieteniei controlate și al parteneriatului echitabil, văzându-mi fetele ca personalități distincte, niciodată sub umbra mea, lăsându-le să aleagă, enervându-le, privindu-le și admirându-le din umbră.

Am respectat  profesiile prin care m-am preumblat intuindu-le rolul și rostul, respectându-le regulile, multumind pentru experiențele fantastice spre neverosimil pe care le-am trăit, astfel că am simțit fenomenul politic, social, economic, întotdeauna împletit cu cel uman prin fire invizibile, dar tari și de nedezlegat.

Prin toate aceste scene de timp s-au preumblat OAMENI. Întâlnirile definitorii, astrale, dorite, pasagere sau continue din copilărie, din anii de școală, de la colțul străzii făcând autostopul au  pus piatră  peste piatră, au tencuit, au zugrăvit, au decorat anii mei, felul de a fi. Am moștenit darul de a învăța de la oameni de la mama, l-am cultivat, am deschis ochii mei mari cât mai larg, ceea ce au putut ei să cuprindă coborând apoi spre inimă și înțepenindu-se acolo, pulsând  în același timp cu ea.

Îmi conturez acum viața ca  într-un triunchi, niciodată echilateral, dar nici oarecare, în care laturile sunt certitudinile, renunțările, speranțele. Mă apără de vânturile nebune ale schimbărilor, fie ele politice, profesionale sau hormonale certitudini că nu voi cunoaște vreodată noțiunea de plictiseală, că voi avea în cărți, teatru, scene și cuvinte aliați pe vecie, că voi păstra prieteniile mele  mitice, dar că am depășit prejudecata cum că  timpul prieteniei are limite, că voi continua să dau sms.uri nocturne, că voi prefera să aud  seara în pat un tors de pisică, nu un sforăit masculin arogant, că voi ține cu ghearele de independența mea de toate felurile.

Am renunțat să sper că voi ajunge la Vf Omu (măcar la Sfinx…), că voi patina, că voi merge cu bicicleta, că voi vorbi bine lb.engleză, că voi vedea țări exotice, că voi avea greutatea ideală, că mă voi vindeca de cinism și critică, că voi trăi chestii din alea siropoase cu jumătăți de sferă, că voi fi vreodată  coafată și aranjată ca din cutie.

Încă sper să îl recitesc pe Esenin în original, să conduc( da, da!), să mai văd măcar o dată Regele moare, să ajung în toate teatrele țării, să pun bazele unui adăpost pentru pisici, să beau în fiecare toamnă un cafe ristretto la ea acasă, să cresc Asociația, să împing oamenii în sălle de spectacol, să  cumpăr cărți, multe cărți pentru copii, să îmi mențin profesia pe linia de plutire, să  nu ratez primăvara filmele de Oscar, să prind un Festival Enescu cap-coadă, să mă duc în vizită la fete, fără să fac treabă, să donez haine, să cumpăr haine, să scriu despre toți oamenii pe care îi iubesc, să râd.

Dar mai ales sper să îmi păstrez simțul realității, al durerii, al echilibrului, al timpului, al orientării prin el și spațiu. O cărare s-o găsi mereu, o chemare s-o auzi. EU SUNT AICI.

Categorii: CHIPURI

0 comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.