ANCA sau datoria de a ne avea

Publicat de Alina Maer pe

Anca avea un succes nebun la reuniunile din liceu. Mă enerva. Nu că nu ar fi meritat: ochi codați, păr rebel, siluetă, picioare interminabile. Dar nu prea se armoniza cutumei cum că astea, olimpicele și premiantele nu prea au cârlig la băieți. Norocul meu că astfel de întâlniri erau rare, uitam de ele și viața noastră, a celor 40 de mucenițe dintr-o clasă de liceu pedagogic mergea mai departe cu teze, concursuri, comentarii literare nocturne. Stăteam pe același rând, la o bancă distanță. Întorceam des capul spre ea sau le terorizam pe colegele dintre noi cu bilețele fugitive. Doamne ce ne mai scriam! În ore, în recreații, în vacanțe cuvintele noastre au netezit asperități sau discordanțe, au nivelat orgolii, au înfrânt distanțe într-un timp în care trebuia să am centraliste drăguțe ca să îmi facă legătura telefonică cu Ploieștiul. Acel timp era unul în care concurența pentru primele locuri în clasament era acerbă. Ne socoteam rapid mediile la final de trimestru, făceam pronosticuri.  Ce era ciudat că niciodată nu am simțit invidie, fiind un soi de luptă dreaptă, cu mult prea puține abateri de la norme. Anca avea statut de lider imuabil la engleză și chimie, în timp ce eu mă străduiam să mai pricep  ceva din Maiakovski pe rusește, iar la chimie, durere! O priveam fascinată la tablă cum înșiră valențe, covalențe, alchene, alcani, de-aș fi preferat să descifrez piatra de la Rosetta decât să scriu așa ceva. Noroc mare cu matematica, ea îmi oblojea orgoliul rănit grav la orele dnei Tatic. Nici la franceză nu stăteam confortabil. Anca lua nonșalant 10, chiar dacă mai scria în pauze tema după caietul meu, în timp ce pe mine curgea apa până îmi vedeam media încheiată. La literatură ea cu poezia, eu ca musiu Jourdain, cu  proza. Ea cu intelectualii lui Camil, eu cu țăranii lui Rebreanu. Toată existența noastră se învârtea în jurul cuvintelor, al cărților, având ca ax prietenii multiple, stabile și provocatoare. Ne raportam una la alta, nefiind vorba neapărat de compararea socială ca element de conturare a identității de sine, ci mai degrabă de o dorință de a lua fiecare de la cealaltă ce este mai bun, ce îi lipsește. Mie îmi plăcea apartamentul ei din nord, camera ei micuță, dar numai a ei. Îmi plăcea tihna în care mama ei gătea și pregătea masa pentru toți. Ancăi îi plăceau călătoriile mele din vacanța de vară, trebuia să îi scriu amănunțit despre aventurile trăite prin stațiuni balneoclimaterice unde mama mea mă punea să fac proceduri. Citeam enorm împreună, notam și citeam continuu, comentam, disecam, forfecam poveștile și eroii lor, identificându-ne naiv cu mai toți, crezând că ceva din fiecare personaj literar este și în noi. Nu cumva încă mai credem?

În clasa a XII-a învățam  împreună pe de rost lecțiile de filozofie. Anca se gândea să dea la Drept, eu la Istorie. Adică ea se vedea avocat, eu profesor. Destinul a notat inversat  opțiunile noastre, nu știu cine a pierdut din neglijența lui, nu pare a fi pierdut nimeni. Ancăi îi vine mănușă statutul sobru de profesor universitar, iar eu m-am obișnuit hai-hui prin profesii liberale de la un faliment la altul, de la o executare silită la o mediere. Nu știu ce crede ea despre ce fac eu profesional. Eu știu însă că locul ei este acolo unde este acum. Că oricât de ambiguu, absurd este sistemul de învîțământ, este nevoie de oameni ca ea. Îi văd proiectele, îi citesc articolele academice (și ea mie pe cele neacademice, ce credeți?), aud impresii de la studenți, colaboratori și  simt bucurie și mândrie pură. La fel de mândru s-a simțit spiritul meu critic când GENIALII în formă nefinisată a trecut prin mâna mea, mă rog, mailul meu, cu mult înainte să își înceapă drumul printre cititori.

Înainte să încep să scriu am căutat prin albume poze cu Anca. Amintirile comune și pozele împreună sunt într-un raport invers proporțional. Poate nu avem nevoie de fotografii care să demonstreze  durabilitatea poveștii noastre cu multe capitole comune. Da, nu avem nicio poză din timpul când încerca să mă convingă cât de greșit voi vota în Duminica orbului, nici din timpul studenției când mai înnoptam la ea la cămin la Leu. Avem însă imaginea zilei de 21 decembrie 1989 când mă duceam pe jos la oficiul poștal să îi pun scrisoarea. Avem amintirea unei zile deja din maturitate, când, trecând o fugă pe la ea pe la Ploiești m-a întrebat. „Ce ai? Tu ai ceva, s-a întâmplat ceva…” Și da, se întâmplase! Avem telefoanele în momente de răscruce în care cine știe ce fire invizibile trag de noi și ne îndeamnă să sunăm. Avem ore întregi de lamentări nervoase despre cum ne enervează fetele noastre sau ce despre ce naiba experimente universale ne mai așteaptă. Avem Rochia albă de dantelă. Avem păreri comune despre noile tendințe în filme. Avem în nări același miros de lumânari aprinse taților noștri. Avem în ochi albul saloanelor de terapiei intensivă, Anca conducând până și la numărul de anestezii generale. Dar, să stea fără frică, vin din urmă. Simt o remiză. Avem zbuciumul uverturii  Tannhäuser. Avem  umbre, avem porți, avem ferestre, avem poduri. Avem mesaje scrie în același timp. Avem atâtea lucruri în comun, încât  suntem datoare SĂ NE AVEM pentru  mult timp înainte.

LA MULȚI ANI , ANCA!

Categorii: CHIPURI

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.