MAMAIE NIȚA

Publicat de Alina Maer pe

Mamaie Nița era un om bun.  Știti, este acel gen de afirmație simplă, deplină, căreia nu-i urmează enervantul„dar”, nici puncte de suspensie sau semnul întrebării. ERA UN OM BUN. Pui punct și atât, mai ales când și vieții ei i s-a pus punct  cu ceva timp în urmă, fără exclamații de uimire, fără virgule dătătoare de speranță, poate doar cu interogații dureroase și inutile.

Nu știu cum era tânără, deși, dacă stau bine și mă gândesc, când ne-am cunoscut era apropiată vârstei mele de acum. Tinerețea  este relativă și depinde unghiul și timpul din care privești. Mamaie Nița optase pentru o vârstă nedefinită, dospită precum aluatul gogoșilor sale unice. Într-o lume agresivă în care datul din coate are rang de virtute, ea nu știa cum să se ascundă în umbra ambițiilor mărunte ale celor de lângă ea, sub faldurile aroganțelor lor sterile. Cred că simțea bine oamenii și lumea, dar nu voia să se îmbibe de răutatea ei, preferând o abordare smerită și ușor naivă asupra realității. Nu era un mecanism de reziliență, ci mai degrabă un mijloc ce înlesnește și definitivează sentimentul de iubire.

Se bucura de orice și de oricine îi trecea pragul. Era o bucurie sinceră, netrucată. Niciun dar insipid sau inutil nu rămânea neapreciat. Nicio persoană cu care interacționa  nu era văduvită de râsul său un pic masculin și gutural. Nu emitea judecăți prețioase și moralizatoare la colț de bloc, preferând tăcerea și non implicarea în vreo luptă domestică. Se ducea rar la biserică, dar păstra în gesturile simple și în căldura privirii o sfințenie ce nu avea nevoie de o blagoslovire ipocrită. Un om pașnic și curat, ce purta cămăși de noapte și furouri cu danteluțe impecabil spălate și călcate.

Nu a povestit prea mult despre copilăria ei, despre tinerețea ei. Pudoarea sa emana nu dintr-o fițoșenie complicată, ci dintr-un banal și vetust bun-simț. O speria agresivitatea și nu ar fi fost în stare să inițieze vreun conflict sau să îl întrețină. Era mereu în defensivă, probabil cu un pas înapoi și în fața propriilor dorințe. Niciunul care a rămas aici nu știm ce visa, ce își dorea, ce o durea cu adevărat pe Mamaie Nița. Ne-am mulțumit, fiecare în pătrățica lui de viață, mai de aproape sau mai de departe să o punem să ne calce impecabil bluzele, să ne facă salată de boeuf de Sărbători, să ne pregătească murături de toamnă și cam atât. Ea nu se supăra, dimpotrivă își găsise rostul în bucătăria aceea mică pe geamul căreia se împrăștiau aburi aromați și, deseori,  așteptările sale  tăcute.

De ce a murit Mamaie Nița? De covid, de frică, de manipularea toxică, de singurătate, de inimă prea bună, de inimă rea, de nepăsarea lumii, de așteptare? Ce a rămas din Mamaie Nița peste generații? Trăsăturile ei îndulcite  pe chipul Soniei și al lui Gabi, buchetul de flori lăsat de Alex pe o lespede albă de marmură, cuvintele pe care le auzim, deși nu au avut răgazul de a fi spuse ”Hai, tataie, să o vedem pe Mara la  televizor!”, arome, foșnete, lumini difuze, tăceri. Fie-ți tăcerea ușoară, Mamaie Nița!

Categorii: CHIPURI

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.