NICOLETA sau monumentul orgolios al prieteniei

Publicat de Alina Maer pe iulie 25, 2021iulie 25, 2021

 „Un monument orgolios vrea vrăbii exclusive”. Cine putea să scrie așa ceva într-un banal caiet de amintiri de final de liceu? Așa se întrebau colegii fetelor când îmi răsfoiau bătrânul carnețel în căutare de citate motivaționale. Chiar, cine poate scrie așa ceva la nici 18 ani? Un om profund, intuitiv, sensibil, un om cu darul de a presimți peste timp posibile întâlniri, departe de iureșul școlii. Liceul Pedagogic a însemnat concurență acerbă. Deloc vătămătoare. Reală, constructivă, având în spate responsabilități și criterii știute și verificate în timp. Nicoleta îmi sufla în ceafă în banca din spatele meu seriozitate și determinare. Nicio abatere de la calitate, nicio fisură în actul învățării. Boemia mea se încurca deseori în privirea ei tăioasă și intransingentă. Permanent în cursa pentru premii, ne verificam mediile trimestriale conturând clasamente pe care le validam în minte, întrucât, în proporție covârșitoare, reflectau adevărul. Plutonul elitist al clasei, cu traume sau doar cu sensibilități ascunse, frumoase sau banale la chip, fete simple de la țară sau din medii intelectuale reale, învăța pe rupte, citea masiv, participa la toate olimpiadele posibile, nu avea definiții pentru  noțiunile de timp liber sau plictiseală.

Doamne, ce ușurare am simțit când în clasa a XI-a Nicoleta a ales să participe la Naționala de pedagogie, lăsându-mă liniștită  la cea de istorie! Cariera Nicoletei în domeniul ales conștient sau nu la 14 ani era previzibilă. Intrarea unui astfel de specialist în mediu universitar era firească. Paradoxal, peste timp, mediul și-a accentuat fisurile, vremea lui„se poate și așa” ne-a copleșit, au rămas dorul și blestemul pentru lucrul bine făcut, multă uimire și mai multă tristețe.

Am împărțit împreună un master, din poziții diferite. Eu cursantul încă serios într-ale școlii, ea profesorul coordonator exigent, astfel încât nimeni nu și-a dat seama de„trecutul”nostru comun. Despre lumea asta nebună vorbim deseori, ne verificăm opiniile în articolele Dilemei, în emisiuni culturale vizionate în creierii nopții. Citim încă destul de mult, nu cât ne-am dori, ne bucurăm de descoperirea unui nou scriitor, le iubim la fel de mult pe Shafak, pe Zeruya, un pic diferit pe Zafon sau Allende. Nu prea reușesc să o iau des la teatru, nu izbutește să mă scoată la cafenele exclusiviste. Am rămas cinefile. Am piedut parcursul competițiilor sportive ce ne-au încântat copilăria. Suntem mame autoritare, reflexiv-interogative, care nu vrem să depunem armele într-o paradigmă educațională pe care nici măcar ea, specialist, nu o poate înțelege. Suntem gurmande, ne place tare vinul  și se vede! Suntem uneori depresive, dar ne putem reveni din letargie după o convorbire telefonică interminabilă sau după o emisiune ce musai trebuie comentată. Ne uităm în cartea de identitate și realizăm că ni s-a îngustat de tot fâșia de timp în care putem găsi bărbatul ideal, mai ales că și noi ne îndepărtăm vertiginos de ceea ce bietul prototip masculin și-ar dori să aibă alături.

Am călătorit mult împreună. Îmi este greu să scriu despre orașele văzute pentru că și bucuria poate stârni lacrimi. Veneția, Milano, Napoli, Florența, Atena, Praga, Budapesta  la diferite vârste și înfățișări sunt fragmente din povestea noastră. Și mai ales Parisul ! Unde amândouă explodam de nervi pentru că părinții noștri, în grădinile de la Versailles discutau despre  culturile lor de zarzavat!

Cu prietenii adevărați râzi și plângi, șoptești și urli, te spargi și te reclădești. Da, am râs mult, este îndeajuns să închidem ochii, să scormonim un pic plin cutele memoriei  și am contura adevărate scene de  vodevil. Dar avem și cioburi care încă ne sângerează memoria și trupul și pe care niciodată nu le putem extrage din noi. Cu nimeni altcineva nu am trăit atâta disperare, atâta frică de moarte, atâta suferință, ireale parcă, descinse dintr-o telenovelă lacrimogenă.  Și vom mai trăi! Vom mai privi de multe ori bezmetice  buza prăpastiei, așa cum vom zâmbi complice în lumina blândă și mereu alta a fiecărui anotimp.

Fără proiecte pe termen lung, fără așteptări grele ca lespezile, fără înverșunare. E vară și monumentul nostru orgolios lucește în bătaia soarelui. Să nu cumva să plângi! Ai alunga păsările exclusive ce zboară pentru noi. Azi, mai ales pentru tine!