Motto: 

„Egalitatea umană nu e decât o iluzie intelectuală născută din nevoi sentimentale” (Giovanni Papini)

Dacă am fi grăbiţi, am putea da un răspuns pripit, superficial şi acela ar fi NU. Atunci când oamenii sunt hrăniţi şi îmbrăcaţi corespunzător de ce ar mai fi deranjantă inegalitatea socială. Ce şi-ar dori mai mult, ei, mulţii? Un răspuns amplu, detaliat şi motivant ne trimite la definiţia şi istoria noţiunilor de egalitate şi inegalitate socială, precum şi la Piramida lui Maslow.

Să căutăm definiţiile clasice ale noţiunilor de egalitate-inegalitate!

EGALITATE. 1. Faptul de a fi egal; stare a două sau a mai multor lucruri egale între ele. ♦ Uniformitate, uniformizare. ♦. 2. Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi îndatoriri, prevăzute de regula de drept; situaţie în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri. 3. (Mat.) Relaţie între două sau mai multe cantităţi, elemente, termeni etc. egali; expresie a acestei relaţii, scrisă cu ajutorul semnului egal. – Din fr. égalité.

INEGALITATE f. 1. Faptul de a fi inegal, lipsă de egalitate; neegalitate; disproporţie; imparitate. 2. Relaţie matematică între două mărimi sau expresii care arată că una este mai mare sau mai mică decât cealaltă; neegalitate. – Din fr. inégalité.

Din punct de vedere social lupta pentru egalitate a fost influenţată de diversele curente filozofice. Rousseau a criticat societatea de dinaintea Revolutiei Franceze şi a idealizat „starea naturală”, în care oamenii ar fi fost liberi şi egali. Omul este „bun de la natură” dar societatea îl corupe. El aprecia că la originea inegalităţii sociale se află proprietatea privată, care a dus la formarea statului şi, mai târziu, la despotism. Întrucât inegalitatea socială încalcă aşa-numitul „contract social” încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală la cea civilă, aceasta trebuie înlăturată.

Să ne ierte marele iluminist, dar oamenii nu se nasc egali, nu se dezvoltă la fel, nu visează uniform. Ce egalitate există între un om cu o constituţie fizică fragilă şi bolnăvicioasă şi un atlet de performanţă ? Ce echilibru poate exista între o persoană cu mintea structurată pentru matematică şi una boemă pasionată de artă şi spiritualitate ? Cum poate avea acelaşi sistem de valori un islamist comparativ cu un ateu ?

Încercarea de rezolvare a problemei umilinţei şi a egalităţii vine de la un alt filozof a cărui gândire a influenţat gândirea iluministă: Thomas Hobbes. În primele pagini ale Leviathanului el susţine că: “nu există îndeobşte un semn mai grăitor pentru egală distribuţie a vreunui lucru decât faptul că fiecare este mulţumit cu partea sa.”. Cu alte cuvinte, „Fiecăruia (i se dă) după nevoi”. Dar cât de egale sunt nevoile fiecăruia? De ce depind aceste nevoi ?

Marele Will prin cuvintele rostite în prag de furtună de Regele Lear pare a şti 

   0, reason not the need!   Our basest beggars                   

  Are in the poorest thing superfluous.    

   Allow not nature more than nature needs. 

   Man’s life is cheap as beast’s.  Thou art a lady,    

   If only to go warm were gorgeous,     

  Why, nature needs not what thou gorgeous wear’st,     

  Which scarcely keeps thee warm.  But for true need –          

  You heavens, give me that patience, patience I need

Ceea ce Lear cere este un alai de cavaleri – nu ceva toate ființele umane au nevoie. Cu toate acestea, după cum spune Lear, dacă toţi am fost judecaţi după standardele nevoii noastre naturale, nimeni nu ar avea nevoile lor sociale satisfăcute – ne-ar fi ca animalele. Lumea socială, susţine el, este un loc de diferenţe, în cazul în care nevoile fiecărei persoane depinde de rangul, poziţia şi istoria lor. Lear susţine, de asemenea ca un om. Pentru a pune la îndoială nevoia cuiva, spune el, este să presupună le lipseşte capacitatea de a cunoaşte propriile lor minţi

Da, sunt de acord cu regele Lear care susţine că omul nu e numai suma unor necesităţi legitime, omul n-are nevoie numai de o casă unde să nu sufle vântul, ci şi frumoasă; femeia n-are nevoie numai de o rochie care să-i acopere trupul, ci şi de o podoaba care s-o înfrumuseţeze. 

Dacă regele Lear are dreptate, dacă aceste afirmaţii nu se suprapun peste ideea comunistă despre libertate unde opţiunile sunt furnizate de către societate, inegalitatea poate rămâne o vulcanică sursă de frustrări şi de contradicţii.

„Oamenii toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi”, se afirmă în primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptate la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU, primul act internaţional în care au fost exprimate drepturile şi libertăţile fundamentale care trebuie garantate oamenilor din întreaga lume.

Până la cristalizarea acestui principiu, ideea egalităţii ca modalitate de rezolvare a tensiunilor sociale îşi trage seva din doctrina socialistă. Fourier, promotor al socialismului utopic, consideră ideile egalitariene ca fiind un fel de otravă, el acceptă chiar existenţa ierarhiei sociale, a diferenţelor de venit şi de poziţie în cadrul falansterului. 

Doctrina marxistă  susţine cauza fundamentală a inegalităţii sociale ca fiind  raportul inegal faţă de proprietate, distribuirea inegală a bunurilor materiale. Marx îşi întemeiază teoria pe ideea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi asupra forţei de muncă. El defineşte inegalitatea şi lupta socială în raport cu contradicţia dintre capital şi munca aducătoare de profit. De aici la propovăduirea abolirii proprietăţii private nu mai era decât un pas. În Capital, Marx a formulat o legitate a evoluţiei salariilor muncitorilor: „ Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice odată cu progresul industriei, scrie el în Manifest, decade tot mai adânc sub condiţiile propriei sale clase”. Simplificând, pentru K. Marx societatea este împărţită în două clase aflate în luptă: guvernanţi şi guvernaţi, cei care lucrează şi cei ce însuşesc munca altora, bogaţi şi săraci.

Ca o critică şi o îmbogăţire a modelului marxist de stratificare a apărut doctrina lui Max Weber care propunea trei dimensiuni ale stratificării: economică, statutară şi politică., fiecare cu propria sa ierarhie. Spre deosebire de Marx, Weber  crede că o analiză aprofundată a claselor presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al proprietăţii într-o economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute. Cel de-al doilea criteriu, ordinea statutară, se referă la onoarea socială sau prestigiu. Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordinea economică, dar se întâmplă deseori şi invers.

Filosofia kantiană recunoaşte oamenilor capacitatea de a avea o voinţă raţională care merită respect egal, dând putere fiecărui individ să-şi satisfacă interesele şi să-şi realizeze fericirea. Egalitatea devine astfel o condiţie, o oportunitate pentru dezvoltarea fiinţei umane. Acest curent teoretic stă la baza liberalismului, tot un curent politic egalitarist, dar care se referă la egalitatea şanselor, a oportunităţilor, nu la distribuirea egală a bunurilor şi serviciilor ca în socialism. Liberalismul are ca valoare centrală libertatea, în acest caz nefiind contraducţie  cu egalitatea. 

Am putea trage concluzia că, din punct de vedere istoric, nu există societăţi fără inegalitate socială şi economică, aceasta fiind percepută ca raporturi inegale dintre indivizi, grupuri sociale, ducând la stratificare socială.

Aşa cum nu există egalitate socială şi economică între clasele sociale, nici structura individuală (mentală, fizică, afectivă, culturală) a fiecăruia dintre noi nu este  plămădită din acelaşi lut.

Până şi piramida lui Maslow vorbeşte despre inegalitatea aspiraţiilor trebuinţelor noastre, împărţind nevoile în nevoi de bază (nevoi fiziologice – aer, apă, hrană, somn, igienă şi sex şi nevoi de securitate – locuinţă, siguranţă economică, siguranţă fizică, apărare, echilibru emoţional) şi nevoi de ordin superior (nevoi sociale – apartenenţă, acceptare, dragoste, familie, prietenie, nevoi de stimă – statut social, respect de sine, prestigiu, recunoaştere, putere). Toate converg spre realizarea personală – utilizarea potenţialului creativ, dezvoltare, împlinirea sinelui, împlinirea visurilor.

Întorcându-ne la întrebarea-titlu a eseului nostru, abia acum putem da răspunsul motivat şi corect. Da, inegalitatea socială poate fi un factor negativ, chiar dacă fiecare individ este îmbrăcat şi hrănit corespunzător. Pentru că satisfacerea primelor trei nevoi (fiziologice, de securitate și sociale) nu înseamnă oprirea elanului de a urca spre vârful piramidei, avântul urcuşului, nu trebuie confundat cu arivismul, cu cocoţatul parvenit pe scara socială, ci trebuie văzut ca o dorinţă intensă spre împlinire, ca meci uneori inegal cu propriul destin. Camus îl simţea pe Sisif fericit. Accederea spre treapta superioară a piramidei nevoilor umane este deseori o condiţie esenţială a împlinirii.

Teoriile economice moderne susțin ideea conform căreia inegalitatea de venituri are un impact negativ asupra dezvoltării economice, că este corelată cu o serie de indicatori sociali, cum ar fi starea generală de sănătate, nivelul de educaţie, bunăstarea, speranţa de viaţă, starea de sănătate. Inegalitatea face ca un procent redus din populaţie să deţină majoritatea resurselor financiare din acea societate în timp ce majoritatea împarte resursele rămase, influenţând apariţia fenomenului de sărăcie deoarece o parte din această majoritate ajunge în situaţia în care deţine resurse insuficiente supravieţuirii sau supravieţuieşte cu necesităţi de bază nesatisfăcute.Dar, chiar dacă nevoile primare de la baza piramidei vor fi satisfăcute, asta nu înseamnă că gradul de împlinire al mebrilor societăţii va fi unul ridicat. Nu vreau să vorbesc aici despre demonul trufiei sau viermele invidiei ce zace în fiecare dintre noi, scormonindu-ne în a căuta vinovaţii insatisfacţiilor noastre în ceilalţi. Inferne c.est l.autre. Inferne ce sont nous tous. Ceea ce încerc să explic este că nevoia de echitate morală se confundă cu ideea de echilibru, de stabilitate de care avem nevoie pentru a urca în linişte treptele piramidei şi, odată ajunşi în vârf, piscul să nu devină un semn al propriei aroganţe, ci o izbândă a propriei deveniri spre noi înşine.