PRIMA ZI DE ȘCOALĂ?

Publicat de Alina Maer pe septembrie 14, 2020septembrie 14, 2020

15 SEPTEMBRIE 1978.Toamnă blajină, soare darnic peste mulțimea de copii și părinți strânși în curtea Școlii Generale Măgurele. Fără fotografii, fără filmulețe. Doar simțurile ascuțite la maxim  pentru a nu pierde nimic din acea zi, prima zi de școală. Emoții duble pentru o  fetiță cu păr roșu ce nu fusese o zi la grădiniță. Nu cunoștea niciun copil. Știa doar că va fi elevă  în clasa I B, la Școala veche. Cu ochii în pământ vede lângă ea o fetiță firavă, cu șosete incredibil de albe, cu breton retezat perfect (cu siguranță nu era tunsă de mama ei, ca în alte cazuri!). În timp ce se juca în nisip cu un bețișor, fetița a ridicat  ochii spunând.” Pe mine mă cheamă ALINA, vrei să fim prietene?”. Mamele s-au uitat fericite către cele două Aline și au zîmbit și ele. Nu doar că suntem prietene și în ziua de astăzi, dar Alina a fost prima mea colegă de bancă cu care am râs așa de mult chiar în prima zi de școală, dar și în zilele ce au urmat, încât  Tovarășa Învățătoare  ne-a plasat în bănci diferite peste câteva săptămâni . Răsul împreună nu ni l-a luat  nimeni, niciodată.

15 SEPTEMBRIE 1982. Școala Gimnazială din Măgurele. Fata deja numită de copii” Roșcata din filme seriale”( nu era o vedetă sexi roșcata asta, ci o biată vulpe dintr-o green forest, țin să precizez) știa că va fi eleva temutului, dar respectatului cuplu de profesori Radu: Radu Vasile, profesor de romănă și Diriginte, Radu Valeria, profesor de matematică și Directorul școlii. Imposibil să nu înveți cu ei.  Colegii erau aceiași. Știam toți că s-a terminat cu răsfățul de copii de primară. Carte pe păine, la absolut  toate materiile! Dar și practică agricolă la cules de mere,  tabere pionierești,  săpat pe lotul școlar, serbări, olimpiade, concursuri. Iar la final de clasa a VIII-a,  admiși cu toții la Liceu.

15 SEPTEMBRIE 1986. Liceul Pedagogic Ploiești. Adolescenta căreia i-au apărut și ceva pistrui și-a pus cu o seară înainte părul pe moațe, ca să nu arate pleoștită, precum se simțea. Nu avea niciun motiv, intrase prima. Sau tocmai acesta era motivul.Cum va face să nu dezamăgească?  Tonul baritonal al Directorului o înfiora, privirea iscoditoare a Tovarășei Diriginte o neliniștea. Dar mai ales cele 39  fete .Păreau toate foarte inteligente și pregătite să îi clatine poziția de lider. Și chiar i-au clătinat-o bine din când în când. Dar nu a contat  mereu clasamentul,  pentru că liceul  venea la braț chiar din prima zi cu multe speranțe, dar mai ales cu marile prietenii. În prima zi de liceu s-au construit cuplurile mitice de colege de bancă, nedespărțite până la final de ciclu: Anca și Alina, Anca și Corina, Lia și Marina, Lili și Livia, Nicoleta și Anița, Ionica și Mihaela. Pedeapsă mai mare decât o zi singură în bancă fără colega ta, nu era!

Rememorând cele trei zile, cele trei începuturi dau substanță definițiilor  cuvântului AMINTIRE: „Imagine păstrată în memorie; Reproducere în minte a ceva întipărit în memorie; Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut”.Da, amintirile primei zile de școală la fiecare ciclu au țesătură sinestezică. Ele foșnesc a pagină de manual nou, mângâie, miros a toamnă perpetuă, învăluie, sunt lipite de noi, leagă azi de ieri proiectându-le  în mâine, ne tulbură vârstele.

Astăzi, 14 septembrie 2020, nu a fost prima zi de școală, ci doar o zi în care prea mulți copii au pierdut o amintire temelie a existenței sale. Alfred Adler spunea că „Amintirile din copilărie sunt o poveste pe care individul și-o repetă sieși pentru a se pune în gardă, pentru a se pregăti, prin experiențele anterioare, ca să întâmpine viitorul cu un stil de acțiune deja testat”. Copiii de astăzi nu au ce poveste să repete. Memoria lor nu poate reține o zi în care au deschis laptopul ( daca îl au !) ca să vadă niște chipuri ascunse sub mască  cu discursuri în care nici măcar vorbitorii lor nu pot crede.

Astăzi nu a fost prima zi de școală, nu s-a ferecat nimic în prețiosul seif al memoriei, nu s-a trăit nicio experiență de viață, nu a început povestea niciunei prietenii, nu s-a turnat nimic la temelia viitorului consumator de artă, de cultură, de frumos.

Astăzi nimeni nu a ținut cont de părerile psihologilor adevărați care arată că adulții care au un bagaj consistent de amintiri fericite din copilărie au o viață mai bună, atât pe plan emoțional, cât și fizic și cognitiv. Sunt mai toleranți, mai optimiști, mai adaptabili și mai bine „echipați” să facă față stresului sau diverselor evenimente neplăcute care pot apărea.

Astăzi nu putem cere copiilor noștri să povestească amănunțit ce au trăit în prima zi de școală, cum sunt colegii, cât de frumoasă și elegantă este Doamna, cât de limpede este zâmbetul ei. Pentru că astăzi Doamna nu a avut voie să își lumineze chipul cu un zâmbet, nici să râdă, nici să cânte.

Dacă ”Orice om își poartă copilăria ca pe o găleată răsturnată peste cap. (…) Conținutul ei se prelinge toată viața pe noi oricât ne-am schimba hainele…”( Drumul lui Conrad Castiletz, Heimito von Doderer), atunci astăzi peste copiii noștri s-au prelins indiferență și confuzie.

Astăzi nu a fost prima zi de școală pentru copiii noștri !  Pentru că nu ne-au inundat străzile  aiuriți și solari, cu buchete de flori în mâini, pentru că  nici noi, nici ei nu  am tresărit de emoție, pentru că nu am plantat în ei semințe de amintiri.