A 12-A NOAPTE sau suportabila duplicitate a ființei

Publicat de Alina Maer pe

Pare-se-că Shakespeare ne-a scris o poveste pe care să o citim  în ajun de sărbătoare. O poveste în care să stăm cu sufletul la gură până la deznodământ, când măștile cad, când fiecăruia nu îi mai este frică de ceea ce este și ceea ce simte, iar triumful iubirii este ireversibil. O poveste pe care a savurat-o și copilul din mine, și consumatorul împătimit de teatru, și femeia nehotărâtă și inconstantă ce sunt uneori, și iubitorul de vers și muzică, și cinica supraviețuitoare într-un timp când ironia și umorul sunt mijloace de apărare mai de folos decât refularea sau alte cârje freudiene.

În denumirea originală Twelfth Night, piesa A douăsprezecea noapte a fost scrisă de  Shakespeare special pentru a fi jucată la o sărbătoare creştină numită Twelfth Night(a 12-a noapte), care pică în noaptea de 5 spre 6 ianuarie(ajunul Bobotezei), considerată a 12-a noapte de Crăciun, cea care încheia sărbătorile de iarnă, seara  când bradul era despodobit și aveau loc festivaluri pline de muzică şi voie bună.

Viola și Sebastian, frați gemeni, supraviețuiesc unui naufragiu, fără a ști unul de celălalt. Viola se deghizează în bărbat și intră ca paj sub pseudonimul Cesario în serviciul ducelui Orsino, de care se îndrăgostește. Ducele o iubește pe Olivia, o contesă bogată. Viola merge în pețit la Olivia, iar aceasta ajunge să îi îndrăgească chipul de băiat. Salvat de piratul Antonio, apare și Sebastian, cu înfățișarea Violei în travesti, sporind confuzia, dar ajungând să se  căsătorească cu Olivia.

 „A 12-a noapte” în viziunea regizorului Cristi Juncu montată pe scena Teatrului Toma Caragiu din Ploiești are insolența nebună de a reduce numărul de personaje (da, Malvolio este absent la apel), de a scurta textul, de a eluda noțiunea timpului, de a extinde Illirya spre oriunde, de a accentua  artificii de la Commedia dell’Arte, cum ar fi temele convenționale gelozia, dragostea și bătrânețea, elementele complotului, încurcăturile, poanta, farsa, travestiul, schimbul temporar de identitate. Ceea ce a fost privit ca un compromis pandemic, durata redusă a piesei a devenit, în opinia mea, marele atuu. Concentrată, jucată alert, comprimată, dar fără a pierde din esență, despovărată de orice detalii nesemnificative, opera  shakesperiană a inundat spațiul fără constrângeri, a dumicat în fiecare dintre noi fărâme de feerie, bucurie pură, magie.

Istoriile încurcatelor iubiri se derulează în lumea închipuită de scenograful Cosmin Ardeleanu. Un țărm de mare, nisipul efemer precum efemere sunt și unele sentimente, cruci de piatră amintind de primejdia morții sau de eternitatea ei, stânci  îțite ca niște mici insule unde te poți refugia cu visuri cu tot sau în vise. În acest decor auster încep aventurile Violei. Exteriorul cu suflul lui de libertate se completează cu interiorul domestic al unei încăperi  fastuoase de epocă. Sumbră  pentru a nu tulbura misterul nopții, cu nelipsita bibliotecă, cu aer de cameră confesională, dar și de salon select, încăperea luminată obscur include și elemente de actualitate deloc nepotrivite. Luminarea decorului voit insuficientă este tributară ideii de mister. Fastul elisabetan  impregnat de aerul de aventură ce  învăluie atmosfera este  întreținut minuțios  de galeria costumelor concepute de Andrada Chiriac. Mult negru, o greutate resimțită fizic  în veștmintele largi, ample, din materiale grele. Un negru de lespede ce apasă precum tainele fiecărui personaj, precum durerea lui închipuită și neînțeleasă.

„Dacă muzica este mâncarea dragostei, cântă mai departe” spune personajul Orsino. În spectacolul lui Cristi Juncu muzica are rol de narator, descifrează înțelesuri ascunse, dezvăluie taine, punctează sentimente, conturează caractere. Pe linia  creațiilor Adei Milea sau cele ale lui  Bobo Burlăcianu, autoarea muzicii, actrița-compozitor Cristina Juncu pare a cunoaște așteptările publicului de a fi surprins și de acestă coordonată a spectacolului. Deloc nu ne plictisește abundența și diversitatea partiturilor (cine a văzut Oglinda neagră de la Nottara înțelege mai bine ce spun). Liniile melodice de baladă, menuet, hard rock, lăutărească, pop se îmbină într-un pestriț aranjament susținut de interpretătări live, voci (individuale, cor) și instrumente. Versurile  melodiilor au umor, duioșie, ridiculizează uneori, alteori înțeapă, se joacă inspirat cu morga grandiosului și al prețiozității unor personaje. Se râde mult și inteligent la această piesă. Textul în traducerea lui Cristi Juncu este un adevărat filon comic întreținut de relațiile dintre personaje, de mișcarea lor abruptă precum zbuciumul sufletesc(coregrafie Attila Bordas).

O diversitate de caractere și temperamente, cu lumini și umbre, cu haruri și păcate sunt interpretate de actori îndrumați cu migală  de regizor, atât din punct de vedere al trăirii dramatice sincere și asumate, cât și din acela al punctării  situațiilor comice. Theodora Sandu în Viola reușește un personaj complex, cu cele două laturi ale sale  bine proporţionate: latura sa feminină este îndrăgostită de Orsino, dar nu-își  permite să-şi exprime dragostea, latura masculină îi crează o criză  de identitate, din cauza deghizării sale, ea trebuind să fie  mult timp Cesario. Viola jonglează inteligent diferenţele şi asemănările dintre cele două iubiri: cea pentru ducele Orsino şi cea a ducelului Orsino pentru Olivia, prin priviri misterioase, gesturi studiate, inflexiuni sugestive ale vocii. Scena finală  pune în valoare întreaga măiestrie a tinerei și frumoasei actrițe care, cu  umor și  sinceritate, înconjurată de oameni care au fiecare o idee diferită despre cine este neștiind cine este de fapt, renunță la rolul masculin rămânând  doar  femeia care a iubit și a câștigat iubirea lui Orsino.

Orsino, în interpretarea lui Cristian Popa, nu  este un erou  foarte pasional. Shakespeare pune în gura Ducelui o frază celebră: “Atât de plin de visuri ne e dorul / Că şi din el rămâne doar un vis”.Cristian marșează pe această linie, conturând personajul ca pe un om ce„a văzut idei, îndrăgostit de ideea de dragoste, lucid, nu tolerează eșecul, părând răzbunător și  egoist. Alura mândră, tonul glacial, timbrul vocii atât de potrivit versului shakesperian, privirea tăioasă, masculinitatea debordantă sunt instrumente abil mânuite pentru construcția personajului. Finalul relevă latura superficială și ambivalentă a ducelui, el își schimbă rapid obiectul afecțiunii, manfestând și indulgență de sine, „mâncarea dragostei”putând avea diverse gusturi.

Rezervor de forță, talent și energie Florentina Năstase în Olivia! Fragila femeie Olivia prin moartea tatălui și fratelui nu este deloc o victimă. Durerea pare doar o haină menită să ascundă abilități masculine. Singurătatea cauzată de pierderea familiei acționează ca  o pavăză. Ochii cenușii ai Oliviei taie mai abitir decât o lamă de pumnal. Actrița îi conferă peronajului determinare, ambiție, perseverență agresivă în  lupta ei de a-l cuceri pe Cesario. Finalul dezvăluie o Olivie superficială în sentimente, prinsă voit în jocul aparențelor. Tot ceea ce contează este înfățișarea exterioară. Bărbatul (femeia) de care s-a îndrăgostit corespunde alegerii sale, deci totul e bine când se sfârșește cu bine.

Sebastian își găsește interpretul inspirat în persoana sensibilului actor Andrei Radu, cu accente pe laturile pozitive de caracter. Când Olivia îl întâmpină pe Sebastian cu dragoste fățișă, acesta este confuz, încântat, lăsându-se pradă visului„Dacă aș fi să visez, lasă-mă totuși să dorm!”. Un adevărat prinț ivit din necunoscut, el este corect, onest, curajos, cu atitudine ușor fatalistă, plăcându-i balansul în valurile sorții. Devotamentul straniu al lui Antonio față de Sebastian  stărnește semne de întrebare. Cum putem defini relația dintre salvator și salvat? Antonio în viziunea experimentatului Paul Chiribuță este exaltat, fragil, vulnerabil, imprudent ( de vreme ce„oricum ar fi, te ador așa / Pericolul ăsta va părea sportiv și voi merge”). Deși Sebastian îl consideră doar un camarad de nădejde cu care a trăit experiența supraviețuirii naufragiului, piratul se dovedește un incurabil romantic pe care conveniențele sociale îl încorsetează.

Personajele secundare beneficiază de aceeși atenție. Mijloacele inspirate de expresie  deținute de interprețiilor se încadrează pe linia firescului migălos lucrat. Toți oamenii ducelui, adică cei trei Karl Baker, Ion Radu Burlan și Alin Teglas nuanțează sensurile comice ale replicilor sau versurile cântecelor. Aparent discreți și în umbră, reușesc să își scoată personajele la vedere susținând conlucrarea cu personajele principale. Exuberantă în gestică și vorbire,vivace, șireată  Ioana Farcaș (Maria) ține loc și de Malvolio și de sir Toby, fiind porta-voce menită a transmite stările diverse prin care trece Olivia.

L-am lăsat la final pe Bufonul Feste întruchipat de Lucian Ionescu. M-am bucurat ca un copil naiv la ridicarea cortinei. Îl văzusem pe Lucian de curând în Next to normal și Familia Addams, așa că nu puteam decât să prevăd calitatea spectacolului maximizată prin participarea Feste este naratorul la începutul piesei descriind naufragiul și separarea gemenilor. El este omniprezent urmărind destinul Violei sosind în Illyria, până la momentul de final. Rolul prilejuieste actorului cântăreț momente muzicale de mare inspirație. Trece de la o temă la alta, de la liric la rock, mânuiește instrumentele abil, vrăjește și dezvrăjește pe cei cu care intră în contact. Privirea lui Lucian este hipnotică, demonică, îi simți atotputernicia și darul prevestirii. Latura ludică  induce în eroare. Feste este profund, omniscient. Rătăcește continuu, fără un loc  fix, căminul său nefiind niciunde, poate doar în sufletul  Oliviei sau al Violei. Feste dialoghează firesc cu publicul, îi „suflă” intențile personajelor, îi sugerează piste de urmărit destine, sugerează  relevanţa psihologică a întâmplărilor. Atâta căldură, inteligență, savoare, exuberanță emană jocul lui Lucian Ionescu, încât îl vrei pe scenă în orice moment, îl cauți cu privirea, de agăți de el simțindu-l liantul echipei, cheia întregii povești.

Adaptarea lui Cristi Juncu este  proaspătă, inedită, everfescentă. Nicio umbră de ideologie impusă nu am simțit, chiar dacă marile teme shakesperiene se încadrează în peisajul timpurilor noi. Tema dublului implică acceptarea ambivalenței, a ambiguității, a misterului universului uman în care nimeni și nimic nu sunt  ceea ce par a fi. O femeie  dorește, dar nu este dorită, iar alta  care nu dorește, dar este dorită. Ambivalența apare ca o  manifestare proprie a psihicului uman. Orsino este fericit să cedeze  prietenia lui Cesario pentru  dragostea reală, dar rămâne în continuare atras de deghizarea masculină a Violei. Interesantă este și analiza relațiilor de rudenie. Frații sunt în mod conștient sau inconștient rivali. Viola îl jelește pe fratele său considerat mort, se deghizează în el, asigurând continuitatea familiei întru nemurirea tatălui. Moartea reală a fratelui Oliviei îi conferă acesteia cheia puterii. Personajele feminine  au șansa unor acțiuni masculine într-o lume dominată de bărbaţi, astfel cât să niveleze  diferenţele dintre masculin şi feminin. Și puternicul Orsino interiorizează trăsăturile unui caracter feminin. Așa cum personajul paralel, Olivia se căsătorește cu o variantă androgină a iubirii sale ideale. De fapt dragostea este izvorul tuturor încurcăturilor, motorul intrigilor, boală și leac, furtună violentă și pace supremă. Împărtășită sau neîmpărtășită, ea contină să miște soarele și celelalte stele, să mânuiască arbitrar sforile destinelor de bieți muritori.

Au trecut mai bine de 400 de ani de când piesa A douăsprezeceea noapte a fost scrisă, obsesia dramaturgului pentru aparențe se transmite din secol în secol, din timp în timp. Viața în diferite forme ( și moartea este o fațetă a vieții) presupune conștient și inconștient, cădere și mărire,  vis și realitate. „Sunt toți oamenii nebuni?”Cine se încumetă să răspundă?

foto: Cosmin Ardeleanu

A 12-A NOAPTE

Teatrul Toma Caragiu Ploiești

dupa William Shakespeare

traducerea: Cristi Juncu

regia: Cristi Juncu

scenografia: decor: Cosmin Ardeleanu, costume: Andrada Chiriac

muzica: Cristina Juncu

coregrafia: Attila Bordas

cu: Theodora Sandu, Lucian Ionescu, Florentina Năstase, Cristian Popa, Ioana Farcaș, Andrei Radu, Paul Chiribuță, Ion Radu Burlan, Karl Baker, Alin Teglas

Categorii: TEATRU

1 comentariu

ANDREEA MIHALACHE · iulie 19, 2021 la 3:07 pm

Credit foto prima poza – Andreea Mihalache – CEO Revista internationala online Daily Magazine

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.