A DOUĂSPREZECEA NOAPTE sau suportabila dualitate a ființei

Publicat de Alina Maer pe februarie 25, 2024februarie 25, 2024

         „Eu nu sunt ceea ce joc.” De aici începe cu adevărat povestea, de la aceste cuvinte rostite de o făptură cu ochi mari de Gelsomină, cu privire inteligentă, cu glas clar și unduios. De aici nimeni nu este ceea ce pare, nimeni nu vrea să pară ceea ce este. Într-un joc nebun și ambiguu, sub semnul unui timp nemilos care sancționează secundele irosite conți, contese, bufoni, pirați, slujnice, cavaleri, prinți își pasează de la unul la altul merele alunecoase ale identităților ascunse, ale defectelor camuflate în calități, ale calităților  deghizate în defecte. Toți driblează, faultează, schimbă porțile și regulile jocului, niciun arbitru divin  nu pare a le regla jocul, pentru că diavolul are surâs de înger, iar îngerului îi cresc gheare de diavol. Efervescența erotică este umbrită de colcăiala dorinței de putere, acest afrodisiac etern și amețitor. Simțurile și sentimentele inflamate nu exclud răutatea lucidă și cruzimea asumată. Ceea ce ne dorim nu ține cont de limite, de ceilalți, pentru că limitele au fost șterse, iar ceilalți nu sunt nici măcar infernul, pur și simplu nu sunt, nu contează viața lor, timpul lor într-o lume în care „EU”se lăbărțează hidos și indecent acaparând hămesit tot ce îl încurcă sau nu-i priește.

Așa am simțit lumea lui Shakespeare în mica sală a Teatrului de Stat Constanța. Regizorul Andrei Șerban  revine la un text pe care l-a montat pe diverse scene. Spectacolul „A douăsprezecea noapte” (în original „Twelfth Night”, ori„What You Will”/„ Ceea ce vă doriți”) cu tânăra echipă a Teatrului de Stat Constanța a avut  șansa să se nască după ce a fost tema unui workshop pe tema comediilor lui Shakespeare, susținut de Andrei Șerban  în același teatru.„Spre deosebire de tragedie, unde oamenii sunt manipulați de o forță superioară, de destin, în comedie Shakespeare își permite să pună, cu seninătate, întrebări importante: despre complexitatea ființei umane, de ce suntem așa cum suntem, de ce am fost creați așa.”afirmă regizorul. Aceste cuvinte susțin ideea unei lecturi aprofundate a piesei, în chei diferite(comicul nu este doar fața vopsită a tragicului?), punându-l pe receptor în fața unor răscruci de sensuri, de la istorii despre iubiri pierdute și regăsite, la construcții cu substrat politic și social, de la prospețimea și ingenuitatea personajelor, la abisurile sufletului de unde răutatea și răzbunarea țâșnesc uneori cu forțe nebănuite.

Fidelă ideii că Iliria este o locație fantastică, printr-o  bună gestionare a spațiului real de joc, scenografa Carmencita Brojboiu crează un spațiu amplu( avem iluzia că suntem în fața unei scene dintr-un mare teatru), delimitat frontal și lateral printr-o perdea argintie luminată feeric (Lighting design: Cristian Niculescu), iar podeaua are ceva din interiorul unei încăperi asiatice, în ton cu aspectul de samurai îndrăgostit al lui Orsino. Trimiterile subtile la culturi diferete prin  accesorii și costume (prima intrare a Oliviei însoțită de Maria  învăluite în văluri negre cu iz arăbesc) întăresc ideea de universalitate, de oriunde, alături de oricând. Sound design semnat de  Alex Popa contribuie prin melanjul de ritmuri lirice și frenetice la împlinirea de ansamblu a spectacolului, realizând adecvarea liniei melodice la mesajul textului.

”A douăsprezecea noapte”este un alt spectacol de echipă. La Constanța se ridică spectacol cu spectacol  o trupă deja consecventă în nivelul înalt al interpretării, sudată, omogenă,  în vervă, care trăiește teatrul, nu îl face, amestec de talent și muncă susținută, vibrând  de tensiuni comice și tragice, care dăruie un teatru viu, nervos, neliniștit, incitant, reflexiv. Nu există indiferență sau hazard în interpretările unor roluri de mică întindere. Nu simți orgoliul sau emfaza actorilor în roluri principale. Se trage în aceeași direcție, în aceea de a realiza un produs finit care este actul teatral bun, consistent ca un act de iubire față de public și arta teatrului cu tot ce include ea cuvinte, coduri, mesaj, meșteșug, meșteșugari.

     Andrei Bibire în Orsino  se gudură pe lângă ceilalți în manifestările amorului său inconsistent care aduce  mai mult a obsesie decât a iubire.Efeminat, alintat, ducele nu face decât să își țină cu greu în frâu orgoliul bărbatului respins.Cu gesturi  și priviri languroase, cu torsături ale vocii precum un motan în călduri, lui Andrei îi reușește portretul parodic așezat în cutia cu rebuturi, versiuni nereușite ale marilor îndrăgostiți shakesperieni. Iulian Enache în  Antonio  conferă greutate acestui personajul ambiguu, deseori ignorat de regizori,  ce poate fi comparat cu Antonio din Neguțătorul din Veneția, atras de Bassanio. Ludic, pendulând între un zâmbert inocent și un interes material declarat sir Andrew jucat de Cătălin Bucur face pereche bună cu Sir Toby (Liviu Manolache), cuplul sporind prin schimbul de replici savuros efectele comice ale acțiunii. Alina Manţu,Georgiana Mazilescu și Florentin Roman interpretează roluri secundare multiple, încadrându-se  în linia de concentrare și dăruire a ansamblului. Theodor Șoptelea în Sebastian își hrănește personajul cu gustul dulce al oportunismului, profitând de ce i se oferă. În relația cu sora sa, el pare veriga slabă ce necesită ocrotire, dealtfel Sebastian are nevoie permanent de un umăr pe care să se sprijine: Antonio, Olivia, Viola. Actorul pare a se amuza de personajul său pe care îl conduce pe linia fină dintre masculinitatea declarată și fragilitatea bine ascunsă. Ștefan Mihai în Feste are carisma unui entertainer care reușește să te prindă cu felul să de a povesti aluziv, fragmentat, metaforic. Știe să jongleze cu umorul și cu tristețea, să schimbe registrele de joc în funcție de parteneri, să  lege și dezelege  situațiile, apare de niciunde și  înclină balanța dintre comicul și tragicul existenței în favoarea tragicului. Poate de aceea cântecul din final are alte versuri, alt mesaj decât cel cu care eram obișnuiți.

Spectatorul subiectiv riscă să afirme că interpretările de excepție apațin Cristianei Luca, Ecaterinei Lupu, Mihaelei Velicu și lui Emilian Oprea. Maria, Viola și Olivia par desprinse din „Zadarnicile chinuri ale dragostei”, formând un trio imbatabil ce va pune la punct aroganța și imaturitatea masculilor din jur. Ecaterina Lupu ridică personajul Maria la rang de personaj principal. Ea nu este doar o pată de culoare în spectacol, o prezență extravagantă. Figura sa se lipește de privire, o urmărești  în jocul replicilor, dar mai ales în momentele în care  susține prin simpla prezență celelalte personaje, pare un alter ego al fiecăruia, o răzvrătire a subconștientului, o revoltată a condiției sociale pe care vrea să o depășescă prin inteligență și intuiție. Excelent dirijează Ecaterina Lupu nucleul compus din personajele care gravitează în jurul motivului farsei: sir Toby, Maria, sir Andrew, Feste și Malvolio.

Senzuală, pasională, rigidă, versatilă, prețioasă, elegantă, Mihaela Velicu construiește personajul Oliviei pe două linii: contesa autoritară bogată și inflexibilă, dar și femeia  înflăcărată de o pasiune carnală deloc potrivită cu rangul ei. Cine pe cine va supune? Privește și clipește cu ochi și gene botticeliene, se mișcă languros a la Marlyn Monroe, gângurește ca o fetiță năzuroasă, dar surprinde când realizezi că feminitatea sa nu exclude duritate, cruzime, competitivitate, inflexibilitate  tipic masculine. O dicție perfectă ce se modulează pe orice situație, o pereche de ochi teribil de frumoși și expresivi, un trup modelabil sub asaltul sentimentelor sunt câteva din atuurile unei actrițe de mare viitor. De subliniat că  Mihaela Velicu a coordonat mișcarea scenică, contaminând limbajul teatral cu inflexiuni ale  vocilor trupurilor excelent antrenate fizic

      Cristiana Luca! Actrița creionează incredibil de consistent, asumat  și progresiv parcursul personajului dintr-o fată rătăcită pe un țărm necunoscut într-o femeie capabilă să facă față multor încercări pentru a se face iubită. Cea care aduce prin replica menționată la începutul articolului ”Eu nu sunt ceea ce joc.”ideea de teatru în teatru, găsește resurse să își rostească replicile în două forme. Una pentru public, mereu complice, alta pentru personajele cu care interacționează. Ambii receptori înțeleg ceea ce trebuie înțeles. Cristiana Luca se detașează brechtian de Cesario ca să ne facă părtași la frământările Violei. Replicile cu înțeles dublu sunt susținute de priviri cu dublu înțeles, o ironie fină machează un adevăr crunt. Chipul actriței pare al unui copil pus pe șotii, în timp ce trupul are mlădieri de femeie îndrăgostită. Cesario sau Viola, actrița își dozează energia inteligent, relaționează deschis cu toate personajele, țese în jur o rețea de încurcături  de care nu se sperie,  pare neobosită în ciuda risipei de energie împrăștiate cu fiecare replică, este imbatabilă  când folosește umorul, ironia și autoironia ca arme,  pare un cameleon care se regenerează scenă de scenă , neștiind de unde îți sare în față cu o replică, cu un gest pe care să nu le uiți.

Importanța personajului Malvolio  este demonstrată și de faptul că  după anul 1600, comedia era cunoscută sub  titlul de„Malvolio”. Emilian Oprea simte greutatea personajului și refuză crearea lui în cheie ridicolă. Bigot sau puritan, arivist sau ipocrit, Malvolio își păstrează un zâmbet de sumbră prevestire. Înghite ironiile, suportă glumele, își mestecă vanitatea, își ponderează delirul de grandoare. În celebra scenă a ciorapilor galbeni, râsul se ivește timid. Simți  că se pregătește ceva, acel ceva ce culminează în scena torturii. Dispar limitele, dictonul „după faptă și răsplată” se transformă în „fais ce que voudras”al lui Rabelais, dincolo de orice normă umană sau divină. Abia acum înțelegi de ce ai avut în față un altfel de Malvolio care ți-a dat semne, te-a prevenit. Doar că la lumina lunii dintr-a douăsprezecea noapte nimeni nu mai păstrează simțul realității și al analizei.

Montarea de la Constanța este una în care cel de al doilea nume al piesei „What You Will”/„ Ceea ce vă doriți”  sau „Faceți ce vreți” se impune în fața celui care a consacrat-o, deși amintește  de titlul celeilalte comedii „Cum vă place”. Poate a fost un paralelism voit, mai ales că, și  asupra sensului titlului„A douăsprezecea noapte”stăruie confuzii. Referirile la Bobotează nu sunt foarte clare (doar mențiunea lui Sir Toby), iar apropierea de starea de beatitudine specifică Nopților de Sânziene nu poate fi ignorată. Dacă timpul nu poate fi prins în convenție, cu atât mai mult cel de-al doilea titlu se apropie mai mult de mesajele dramaturgului criptate  pentru o citire la prima mână, dar clare și vădit îmbogățite de noi sensuri prin viziunea regizorală a lui Andrei Șerban.

La final Malvolio declară că se va răzbuna. O va face oare? Oare ar trebui să îi compunem o nouă „Scrisoare către Malvolio” în care să îi cerem iertare? Nimic nu mai sclipește, exaltarea a fost amorțită, feeria se înnăbușă în fum, cine de cine se teme, cine pe cine cunoaște? Mințile se despică, sufletele se crapă, pământul se cutremură, dar ne rabdă așa cum suntem, iar Cineva de peste noi, Cronos, Kairos ne suportă duplicitari, alunecoși, inconsistenți. E teatru? E Shakespeare? E viață? Suntem NOI?

                                                        A DOUĂSPREZECEA NOAPTE

                                                                                              de William SHAKESPEARE

• Regia:ANDREI ȘERBAN
• Regizor asociat:Daniela Dima
• Scenografia:Carmencita Brojboiu
• Lighting design:Cristian Niculescu
• Sound design:Alex Popa

Distribuție

ORSINO: Andrei Bibire

VIOLA: Cristiana Luca

SEBASTIAN: Theodor Șoptelea ,Vlad Lință

ANTONIO: Iulian Enache

OLIVIA: Mihaela Velicu

SIR TOBY BELCH: Liviu Manolache

MARIA: Ecaterina Lupu

SIR ANDREW AGUECHEEK: Cătălin Bucur

MALVOLIO: Marian Adochiţei ,Emilian Oprea

FESTE: Ștefan Mihai

CURIO/ O FEMEIE LA CURTEA OLIVIEI/ UN POLIȚIST:/VALENTIN: Alina Manţu ,Georgiana Mazilescu

CĂPITAN/ UN POLIȚIST: Florentin Roman