A FI SAU A NU FI victimă sau erou

Publicat de Alina Maer pe

Edwin Justus Mayer și Melchior Lengyel urau nazismul. Ernst Lubitsch ura războiul și totalitarismul, în orice formă. Nick Whitby urăște prostia. Vlad Massaci urăște războiul, totalitarismul și prostia, în orice forme. Și din această ură contra războiului, totalitarismului, prostiei, tradusă într-o iubire declarată ferm  și profund față de libertate, normalitate, armonie, pe scena Teatrului de Comedie din București s-a născut un spectacol  actual, viu, inteligent, un spectacol care, deși urmează linia celebrului film din 1942 (pe care îl elogiază împrumutând din el fragmente sonore și imagini), își are propria sa construcție, captivând și acea parte din public nefamiliarizată cu epoca de glorie a filmului hollywoodian.

Ideea pentru filmul  „To Be or Not to Be” a venit într-o perioadă crucială în munca  cineastului Ernst Lubitsch, cel ce își exprimase deja în „Ninotchka” îngrijorarea  față de ascensiunea  comunismului. Acțiunea  filmului, ca și a piesei lui Nick Whitby, are loc în Varșovia   în anul 1939.  Joseph și Maria Tura formează un  cuplu de actori  care conduce  o companie de teatru, companie a cărei premieră (o comedie antinazistă) este  compromisă de invazia din septembrie, astfel că  ansamblu se hotărăște să reia Hamlet  cu Joseph Tura în rolul principal. Spre nedumerirea acestuia, în timpul monologului său „A fi sau a nu fi”, la fiecare reprezentație, din public se ridică și pleacă un tânăr ofițer. Este pilotul locotenent  Stanislaw Sobinsky, îndrăgostit de Maria, căreia îi aduce flori și omagii în cabină. Dramele personale devin insignifiante față de izbucnirea războiului, bombardarea Varșoviei, închiderea teatrului. Teatrul este închis, însă actorii se întorc pentru a repeta tragedia lui Shakespeare, încercând a estompa astfel tragedia timpului lor. Tânărul locotenent se întoarce din Anglia în Polonia, cerând ajutorul trupei pentru prinderea unui spion polonez care intenționează să transmită șefului Gestapo din Varșovia o listă a luptătorilor rezistenței polone. Ansamblul Tura trece la spionaj și începe comploturi în cheie comică pentru asasinarea oficialilor naziști. Actoria devine brusc un joc de-a viața și moartea, calitatea ei determinând consecințe, în timp ce spectacolul în sine pare  un studiu despre interacțiunea dintre artă și realitate.

La fel ca Lubitsch, Edwin Justus Meyer și Nick Whitby, regizorul Vlad Massaci a  subliniat rezonanța politică și emoțională a solilocviului shakesperian. Între două întrebări existențiale trecerea de la erou la victimă sau invers este imprevizibilă. Inițial victime, frustrați de incapacitatea lor de a acționa la închiderea teatrului, actorii devin eroii unei singure arme, arta lor. Eroismul lor vanitos  nu exclude critica indiferenței cu care au privit realitatea.Într-o primă scenă, diva trupei crede că o ținută potrivită „pentru un lagăr de concentrare” este o rochie elegantă de mătase, de aici  mustrarea regizorului, care la urma urmei punea în scenă o „dramă serioasă și realistă”. Teatrul preia controlul realității, nu doar că se inspiră din ea. Teatrul triumfă, înfrânge tiranii ce nu vor fi niciodată în stare să recunoască că au devenit marionete într-o sinistră farsă a istoriei.

Scenografia spectacolului este semnată de Iuliana Vâlsan care desenează spații realiste, ramânând în linia afirmațiilor lui Lubitsch „Nu putem continua să filmăm filme în spații goale.Trebuie să arătăm oamenilor care trăiesc în lumea reală. Înainte, spectatorii nu trebuiau să se întrebe ce viață duceau personajele dintr-un film. Acum vor povești care au legătură cu propriile lor vieți.”.Decorul unei piese de teatru cu subiect antinazist nu poate fi decât  aglomerat cu simboluri naziste, așa cum teroarea, penuria, căderea unei capitale cotropite nu pot fi redate decât printr-un decor auster. Derularea unor secvențe video din film estomează perioade de timp, atingând ideea atemporalității.

Distribuția aleasă de regizor este inegală ca finețe a interpretării, detașându-se după subiectiva mea părere actorii Liviu Pintileasa, Alexandru Conovaru și Alin Florea.Liviu Pintileasa joacă rolul lui „Joseph Tura”, vedeta trupei de actorie, soțul egoist și vanitos  al Mariei. Este tensionat, expresiv, cu o bună intuiție a personajului său copleșit de gelozie și nevoia de laude. Fără îngroșări, parcursul actoricesc este de un comic irezistibil, de la mersul pe scenă pentru a susține faimosul discurs al lui „Hamlet” la privirea veninoasă îndreptată către tânărul său rival, de la cabotinismul asumat, la gafele făcute în inedita  postură de agent secret, de la modul în care își încurajează partenerii de scenă, la frica ce îl împresoară știind că urmează o confruntare reală. Frecventele comentarii în sensul că este fericit doar atunci când joacă nu sunt doar comice, ci și emoționante. Excelent folosite instrumentele scenei (improvizație, memoria simțului, cârje, aluzii)!pentru a estompa încondeierea sa ușor caricaturală de la început.

Alin Florea în „Colonelul Erhardt”atrage în așa măsura atenția că îl percepi în anumite momente  ca pe un personaj principal. Narcisismul, grobianismul, grotescul, violența, mania grandorii, paranoia întregii camarile naziste sunt traduse într-o abordare de pamflet care stârnește oroarea, mai mult decât râsul. Mimarea capabilității și resurselor erotice, aparițiile de curtezan sunt perfect controlate, cât să creeze atât repulsie, cât și râs, fără a  aluneca în capcana exagerărilor. Alexandru Conovaru în directorul Dowasz găsește acele resorturi care să redea expresiv și credibil tensiunea directorului de instituție preocupat de soarta echipei sale, frica și lașitatea provocate de invazie, dar și bucuria vinovată a descoperirii iubirii, chiar târzii, chiar într-un timp nepotrivit fericirii personale .

Se râde mult la spectacolul de la Comedie. Se râde din motive diferite. Râsul natural este reacția spontană a corpului la o experiență amuzantă. „A numi o autoritate care ar putea acorda sau nega dreptul de a râde este la fel de absurd ca și când ai permite sau interzice unei persoane răcite să strănute. Din păcate, aceeași părtinire poate fi văzută și în multe satire despre național-socialism.” (Dr. Klaus Cäsar Zehrer, autorul unei cercetări pe tema dialecticii satirei).

Filmul din 1942 a stârnit reacții adverse datorită tratării comice a problemei naziste, așa că Ernst Lubitsch a scris o scrisoare către The New York Times, ca răspuns la criticile primite: „Recunosc că nu am apelat la metodele folosite de obicei pentru a reprezenta teroarea nazistă. Nu am filmat camere de tortură sau prim-planuri ale naziștilor care foloseau bice asupra victimelor lor și se bucură de asta. Naziștii mei sunt diferiți. Au depășit de mult această etapă. Brutalitatea, bătăile și tortura au devenit o rutină zilnică pentru ei. Ei vorbesc despre asta așa cum ar face un vânzător despre marfa lui.” „A fi sau a nu fi” se referă  mai ales la interacțiunea dintre artă și realitate și folosește moduri  subtile pentru a contesta rigiditatea și autoritatea unui regim politic absurd. Granița dintre teatralitate și realitate devine fluidă, iar comedia un exercițiu arogant și biciuitor  în stare să abordeze cele mai întunecate și  tragice teme.

Polonia nu este pierdută încă” este o replică din spectacol. Să crezi sau să nu crezi? Soarta ei pare a sta în mâinile unei companii de actori  vanitoși care vor doar să joace roluri grozave. Polonia nu este pierdută încă. Ucraina nu este pierdută încă. Europa nu este pierdută încă. Eroi sau victime, depinde de ce parte a zidului ne aflăm, alegerile făcute în fața pericolului numai nouă ne aparțin, viitorul numai nouă ne aparține.

 

                                                 A FI SAU A NU FI

De: Nick Whitby, după filmul lui Ernst Lubitsch, scenariul de Edwin Justus Mayer și Melchior Lengyel

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Lighting design: Alin Popa

Video design: Dilmana Yordanova

Cu: Liviu Pintileasa, Ilona Brezoianu, Alin Florea, Angel Popescu, Răzvan Krem Alexe, Alexandru Conovaru / Sorin Miron, Simona Stoicescu / Andreea Samson, Șerban Georgevici, Andreea Alexandrescu, Ștefan Voicu, Tudor Palade, Ștefan Pîrnuș

 

Categorii: TEATRU

1 comentariu

Alexandra · decembrie 8, 2023 la 2:50 pm

Articolul surprinde foarte bine esența piesei „A Fi Sau A Nu Fi”, făcând conexiuni cu evenimente istorice și subliniind interacțiunea dintre artă și realitate. Este fascinant modul în care spectacolul explorează linia subțire dintre eroism și victimă, făcând ecou la complexitatea epocii pe care o portretizează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.