AGNES, ALEASA LUI DUMNEZEU sau câteva nopți cu îngerul

Publicat de Alina Maer pe

Motto: „Dintre doi oameni care nu au nicio experiență cu Dumnezeu, cel care îl neagă este poate mai aproape de celălalt”( Simone Weil )

O cușcă transparentă unde oamenii, ideile și sentimentele lor se sfâșie până la sângerare. Un acvariu imens, fără apă, unde entropia sfidează orice echilibru.Un tablou în alb și negru, sec, rigid, impersonal. Pe un pat alb cineva cântă, de fapt nu este un cântec, ci un sunet de dincolo, de sus, iar acel cineva nu este o tânără decât pentru ochii noștri rostuiți să vadă banalul. Pentru ochii de deasupra noastră cu siguranță este altcineva, fără nume, fără chip, doar glas și suflet. Așa o cunoști pe Agnes, intri în lumea ei fără să îi ceri voie, te infiltrezi, o analizezi, o judeci, o condamni, o înfierezi fără ca ea să se poată apăra în vreun fel.

Piesa „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” a lui John Pielmeier a avut premiera pe Broadway, la Music Box Theatre, pe 30 martie 1982. Titlul este un joc de cuvinte din cuvântul latin Agnes Dei care înseamnă Mielul lui Dumnezeu. Pilmeier a scris această piesă inspirat de citirea unui articol despre o călugăriță care avea un copil într-o mănăstire din Brighton, New York. Realitatea este transfigurată într-o dramă în care se ciocnesc nu doar destine, ci și credințe, prejudecăți, cutume.

Când tânăra călugăriță, Agnes (CRISTINA JUNCU), este acuzată de ucidere din culpă pentru că și-a ucis nou-născutul imediat după naștere, instanță o numește pe dr. Livingstone (ISABELA NEAMȚU) să evalueze starea de sănătate psihică a lui Agnes. Maica superioară, Miriam Ruth(CRENGUȚA HARITON) încearcă să obstrucționeze  cercetarea pentru a o  protejeza pe Agnes,stârnind și mai multe suspiciunile lui Livingstone.

Spectacolul este jucat pe o scenă improvizată în mijlocul sălii, cu spectatorii dispuși pe toate laturile. Pereții transparenți de sticlă și cu multe deschideri conturează ideea unei chilii-celulă. Scenograful VALENTIN VÂRLAN optează pentru un decor minimal, un pat alb, un crucifix. Jocurile  de sunet și iluminare sunt minime. Piesei nu îi trebuie fond musical, altul decât sunetele astrale pe care Agnes le împrăștie  având consistența luminii.

Piesa ridică întrebări despre teologie, despre credință, despre miracole, logică șivinovăție. „Dramă puternică, electrizantă… dialogul trosnește.” o carcteriza publicația  New York Daily News. Da, dialogul scapără inteligent, întrebările se nasc înainte de a fi rostite, răspunsurile vin  închegate și pline de sensuri. Din nou traducerea semnată de  Bogdan Budeș are rigoare geometrică, dar și un suflu de spațialitate. Simplitatea cuvintelor nu exclude tăria lor redusă la esență. Un text bine scris, bine tradus poate susține dozarea precisă a intensităţii schimbului de replici. Povestea nu se scrie în alb și negru,  ea construiește și apără  o anume ambiguitate, punând în cumpănă sfințenia, miracolul, păcatul, vina. Pozițiile divergente ale personajelor față de credință și raționalitate duc la un război pentru câștigarea supremației. Personajele în sine sunt pline de contradicții, ceea ce face ca interpretarea lor să impună disecarea textului în amănunut și asumarea subtilităților lui.

CRISTINA JUNCU în rolul eponim nu poate avea dublură! Limbajul corpului, tonurile vocale, privirile, zâmbetul stins  converg spre profilul unui personaj timid și iubitor, supus și inocent.Într-un spațiu strâmt, mișcările ei sunt eterice, ea pare o mare pasăre captivă. Vocea sa intonând imnuri în latină te bântuie, iar pe ea o desprinde de pământ înfrângând din nou legile logicii și ale gravitației. Nu e ridicolă nicio secundă.  Pe măsură ce este interogată inspiră frică, reticență, precauție, chiar rușine.În scenele hipnotizării  oferă o performanță aproape dureoasă, încarnând trecutul dureros al personajului, dezvăluind amintirile profunde reprimate despre nașterea copilului. Accentul se mută spre un adevărat proces psihoterapeutic, pe observarea traumelor şi pe evoluţia acestor traume în secvenţe cumplit de intense emoţional. Chiar și la sfârșit, când totul fusese dezvăluit și ea este chinuită, hăituită, păstrează un aer de candoare incoruptibilă care arată clar că este o victimă, nu infractor. Oare cum a putut tânăra actriță să traseze în plan personal și profesional limitele identității fictive, să își asume conștient riscul unor dezechilibre psihologice ce pot apărea în procesul de creație, atunci când teatrul devine tumult visceral, urlet, vibrație? Aceeași întrebare care m-a urmărit   privindu-l pe Alan din Equus.

CRENGUȚA HARITON în rolul Miriam Ruth renunță la vorbirea șablonardă instituționalizată în mediul  monahal și la prototipul câlugăriței foarte îmbătrânite, optând pentru un portret destul de modern, fără nicio umbră de bigotism. Inițial  la cârma situației, sigură, intransigentă, pe parcursul  cercetării psihologice începe să dezvăluie emoţie după emoţie, într-un ritm din ce în ce mai alert. Nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost sau nu îi este străin. Cu un umor inteligent, dar arid, Miriam reușește să echilibreze diferențele dintre viața religioasă și viața ei înainte de a veni călugăriță. Intrările în scenă sunt consistente, iar sinceritatea smulsă cu greu o câștigă de partea spectatorului, neluându-i total doza de suspiciune. Actrița  îi conferă lui Miriam severitate și autoritate, sceptcism față de dr. Livingstone,  tensiunea și conflictul dintre ele fiind puternice. Cu măștile date pe rând la o parte, personajul se umanizează, credința permițându-i nebunia de a crede în minuni

De excepție jocul ISABELEI NEAMȚU în Dr. Martha Livingstone, personajul cu  un simț profund analitic. Actrița este permanent pe scenă, conduce nu doar cercetarea psihiatrică, ședințele de hipnoză, ci duce greul relațiilor dintre toate cele trei personaje. Isabela redă o gamă de emoții în acest rol, de la scepticism la  încredere, de la logică rece la revoltă. Jocul calm, echilibrat, replicile clare par a fi rezultatul unui echilibru profesional lipsit de emoții. Lupta ei cu credința, încrederea e în știință ne sunt transmise. Chimia ei cu maica Miriam  face ca întregul spectacol să fie un joc metaforic al puterii bazat pe o relație de atracție-respingere, unde raportul de forțe trebuie mereu schimbat. Sub ochii noștri, personajul lui Livingstone printr-o metamorfoză. Transferul și contratransferul nu sunt niște noțiuni, ci niște procese inevitabile. Un trecut tulburător cu o mamă alcoolică, abuzivă mental și fizic, două tragedii ale copilăriei sunt îndeajuns să ne facă să înțelegem de ce personajul coboară ușor garda, împărtășind istoria ei complicată cu biserica și cu propria ei mamă

Regizoarea SÂNZIANA STOICAN împinge personajele în arenă lăsându-le o libertate de mișcare atent controlată și supravegheată. Pe măsură ce secrete se devoalează, paradoxal suspansul nu se diminuează, dimpotrivă, crește stârnind o furtună de întrebări. Miriam spune: „Ce am câștigat în logică, am pierdut în credință”. Din nou logică și credință. Logica spune că Agnes are probleme psihiatrice, credința, spune că a fost binecuvântată. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, de ce nu  ar putea fi Agnes „trimisă de cer” spre a se uni cu îngerul?

AGNES, ALEASA LUI DUMNEZEU

de John Pielmeier

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Sânziana Stoican

Scenografia: Valentin Vârlan

Distribuția:

Agnes – Cristina Juncu

Martha Livingstone – Luminița Erga / Isabela Neamțu

Stareța Miriam – Victoria Cociaș / Crenguța Hariton

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.