APĂ DE MINĂ sau viața care îți privește mereu spatele

Publicat de rockaru pe

Dumnezeu a murit sau s-a ascuns  să nu cumva să se molipsească de molima disperării ce s-a abătut peste satul minier? Infernul este în ceilalți sau fiecare locuitor se  mistuie în iadul său propriu, peste care predicile fără dițchie ale preotului toarnă smoală și venin? Omul este măsura tuturor lucrurilor sau lucrurile sunt croite atât de strâmt încât  îl sufocă ? Trăim, spune personjul Iren, lânga codrii și brazi. Dar ei nu se văd nici măcar prin ferestrele murdare. Nu miroase a cetină verde, ci duhnește în jur a pălincă  și sudoare. Si când cerul a luat locul pământului, orice se poate întampla. Pe cine să învinovățești,  pe om, pe Dumnezeu, pe diavolul păros?

Apa de mină, ultima parte a Trilogiei minelor de Csaba Székely, regia Horia Suru, reia temele generale din primele două parți: mirjaul plecării, sărăcia, degradarea morală, lipsa unui viitor pentru tineri, condimentându-le  cu una extrem de delicată, abuzurile preoților catolici asupra copiilor. Abordarea este atât de umană în hidoșenia ei, încât face ca, în multe momente, preotul satului, agresorul, să stârnească compasiune. De fapt, cel ce sodomizeza de mai bine de 20 de ani pe baiatul orfan ajutor la biserica a fost la rândul lui o victima a episcopului. Cele două personaje agresor și victimă sunt interpretate strălucit  de catre Ioan Coman și Bogdan Nichifor. Jocul pervers victimă-agresor are ca fundal de desfășurare  casa parohială și este redat  într-un crescendo dramatic cu  multe replici mustind de  umor

Piesa începe cu predica din amvon a părintelui Ignác, Ioan Coman, de fapt o repetiție a predicii pigmentată cu înșurături deloc creștinești și cu exerciții de dicție. Apariția  menajerei Irén (minunată Antoaneta Zaharia) nu doar că întrerupe predica, ci îți relevă existența unui alt personaj, Márton, îngrijitorul bisericii, locuitor în casa parohială, un copil orfan crescut de preot. Acesta simte că nu are valoare, că persoana lui nu înseamnă nimic pentru nimeni, că nu aparține comunității. Se simte singur, abandonat, știind  că el nu contează. Toată ființa lui este copleșită de o frică viscerală, permanentă, pentru că abuzul nu se petrece doar o dată ci se repetă din nou și din nou. Bogdan Nichifor reușește printr-o postură șovăitoare, minimizată (pierde parcă din înălțime), prin limbajul șovăitor, căutat, să experimenteze modalitățile de înghețare sau disociere  ale traumei personajului: blocarea perceptivă( lumea lui Marton este percepută ca prin ceață), disocierea corporală (ca și cum se privește de sus), încremenirea trăirilor afective, încercând să nu mai simtă nimic.”Împuțita de tristețe”dă pe afară uneori, materializându-se în versuri tandre, profunde, despre o mare ce îi privește mereu spatele sau în sculpturi obscene, revărsări de frustrări și umilințe bătătorite.

În ambele ipostaze, tanarul retardat și timorat sau cel talentat, lucid sau plin de speranță,Bogdan Nichifor  își găsește argumente în definirea complexului sau personaj. Inrudit cu Lenny  din „Oameni și șoareci”, exploziile sale de mânie în scena violului și a lovirii învățătorului sunt de fapt niște acte de automutilare a oricărei speranțe .

Preotul Ignác se dovedește un maestru al manipulării emoționale. Lăcomiei sale materiale, sexuale, afective îi cad pradă toate celelate personaje. Ioan Coman oferă rolului său ceva din hidoșenia și perversiunea lui Richard al III.lea, fără a-i diminua vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea personajului izvorăște parcă din primele două personaje din Trilogie interpretate de actor, reușind uneori să emoționeze, așa cum dualitatea  emoțională trezește în spectator furie,  enervare, repulsie. Este preotul un om ca toți ceilalți, ca noi care ne temem de moarte, de singuraătate, care tânjim după iubire? Poate este vorba doar de cantiate, proporție, amestec.

Cezar Antal, un actor  surprinzător  în orice rol și pe orice scena este învătătorul năpăstuit de soartă, prădat de sătenii care au peferat să îi fure din incendiu lucrurile decât să îi salveze nevasta, este incapabil să își educe propria fata, o altă Isabela în adolescență. La Cezar Antal am remarcat mereu mobilitatea, multitudinea vârstelor, cameleonismul înfățișărilor sale. Antoneta Zaharia, Iren,  își găsește mijloacele de expresie de a ne releva cele doua lumi, una in care baba Iren, nebună, cu pierderi de memorie, este mereu la locul nepotrivit auzind ceva nepotrivit si lumea sa interioară, cotropită de o realitate pe care o neagă din răsputeri. Actrița  are ceva inefabil în jocul său, plutește printre personaje, vede și simte mai mult decât toți, tace când trebuie să vorbească, vorbește mult tocmai pentru a nu asurzi ceilalți de atâta tăcere.

Imola Irinei Antonie inspiră milă.Îți vine să o strângi în brațe și să îi umpli buzunarele de ciocolată, ca să nu îl mai mângâie pe reformatul păros pentru o pungă de bomboane. Și ea este o victimă. A unui tată preocupat de a strânge bani, a unor agresori sexuali fără scrupule, a răzbunării amare a lui Marton. Imola se deresponsabilizează de ceea ce gândeşte, simte, ea nu este capabilă să pune limite ferme agresorului, respirpă prin toți porii neputinţă şi umilinţă.

Niciun personaj nu iese din  din cercul repetițiilor. Preotul rămâne un abuzator sexual, păstrând amintirea episcopului, Ilonka va deveni prea curând o nouă Irenke, învățătorul nu va fi cu nimic mai bun decât sătenii bețivi agresivi, Marton nu își va accepta niciodată trecutul, astfel că viitorul îi relevă numai o stare de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau „fragmentare” (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Niciun personaj nu va vedea marea. Albastrul ei te amăgește în lumina stranie a casei parohiale. Ai vrea să se întâmple orice grozăvie, numai să nu vezi magma răului care înghite toate personajele. Definitiv cu spatele la mare, dar nici înfipte în pământul țărmului, ele devin părți ale unei tragedii colective în care umanitatea rămâne prizoniera eternă a  instinctelor distructive, a ignoranței, a disperării.Iar tu, spectatorul, prezență  măruntă și neputincioasă știi că vei fi printre ultimii martori lucizi și îngăduitori ai vieților lor înmpotmolite în ratare cruntă.

  APĂ DE MINĂ

TEATRUL DRAMATURGILOR ROMÂNI

.

de CSABA SZÉKELY

Regia: HORIA SURU

Scenografia: RALUCA ALEXANDRESCU

Muzica originală: PETRE ANCUȚA

Grafică afiș: ROMULUS BOICU

Lighting design: ANDREI MARIN

     Distribuția:

Ignác: IOAN COMAN

Márton: BOGDAN NECHIFOR

István: CEZAR ANTAL

Imola: IRINA ANTONIE / BIANCA TEMNEANU

Irén: ANTOANETA ZAHARIA

Sursă foto: site Teatrul Dramaturgilor Români

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.