BALENA sau harponul lui Dumnezeu

Publicat de Alina Maer pe

Motto: „Am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.”(Marin Sorescu)

Sper să nu existe Dumnezeu!” Blasfemia șuieră asurzitor, despică aerul și mintea, zgândăre  răni necicatrizate pe deplin. Dumnezeu atotprotectorul are hachițe, alege arbitrar, iubește părtinitor, judecă aleatoriu, condamnă impulsiv, terfelind orice prezumție de nevinovăție. Biete balene albe înotând fără direcție într-un ocean de paradoxuri și răutăți, hăituite de harpoane îndumnezeite în dogme absurde, ne lăsăm pradă vîrfurilor lor ascuțite care se înfig abulic în noi. Năvoade nesfârșite ne cuprind între ochiurile lor țesute strâns cu fir de prejudecată oarbă și nemiloasă. Marele ocean ne adună și ne contopește sângele, lacrimile, grăsimea, dejecțiile. Solul marin se  îngrașă cu noi, răpindu-ne șansa la cer. De fapt, care cer? Cel sub care ni se refuză până și  gândul de a fi mântuit? Într-un dialog  dur și cinic despre planurile lui Dumnezeu cu umanitatea cu „EL are un plan”,replica următoare cade ca o ghilotină  „Un plan pe care îl revizuiește constant”.

Lucidă, amară, profundă, dureroasă, actuală, perepetuă, piesa „BALENA” scrisă de Samuel D. Kunter are șansa de a deveni pentru prima dată pe o scenă din România un spectacol inteligent, echilibrat, înțesat de sensuri și învăluit în valuri de tandrețe. Andrei Huțuleac este regizor! Gata cu încercările, gata cu joaca. Premiera de la Teatrul Metropolis este o superbă lecție de iubire într-un timp al neiubirii. Iubire față de oameni, față de prieteni, în special, iubire față de Dumnezeu, iubire de iubire.

BALENA”, piesă a cărei acțiune este  plasată în Moscova, Idaho,  spune povestea unui om obez care se ascunde de lume  în apartamentul său. Piesa a avut premiera în anul 2012 la Centrul Denver pentru Artele Spectacolului și adaptată cinematografic pentru de Darren Aronofsky în  2022 . „The Whale are loc în orașul meu natal. Am urmat o școală religioasă, una pe care a trebuit să o părăsesc când au aflat că sunt gay. Asta a dus la ani depresie și auto-medicație cu alimente. Adaptarea piesei mele într-un scenariu a fost o adevărată muncă de dragoste pentru mine”, a spus Hunter. Aceeași dragoste se simte și în traducerea  lui Andrei Huțuleac și în adaptarea Corinei Moise. Textul curge limpede, glisează între lacrimă și surâs, nimic vulgar, niciun balast narativ. Acțiunea „Balenei” alunecă lent, dezvăluind  personajele și secretele lor unui public ce se lasă prins ca într-o vrajă. Detaliile revelatoare sunt aparent insignifiante și  abil  împletite într-o  poveste  complexă despre  trădare, abandon, parenting, educație, religie, sexualitate, adolescență, pasiune, mântuire, predare, imagine corporală, supraalimentare, singurătate.

Textul are nenumărate sensuri rezultând din trimiteri directe sau aluzii la povești biblice. Totul se petrece într-o Săptămână  a Patimilor. Luni primim sentința și  începem să numărăm zilele. Marți ne curățăm și ne ungem trupul. Miercuri cei de lângă noi dezbat probleme mistice și filozofice precum Isus discuta cu fariseii în Templu. Joi negăm, trădăm după ce luăm ultima cină. Vineri…Vineri ne întrebăm ce este cruficarea, dacă nu cumva ea este o pedeapsă pentru cei diferiți  și cum definim moartea. Personajul principal, Charlie, est un profesor obez păcătos care și-a abandonat familia, alegând în schimb iubirea pentru un tânăr cursant. El  nu și-a văzut fiica ani mulți, și-a mințit cea mai bună prietenă, s-a însingurat.Îi dezgustă pe aproape toți din jur, se ferește de oameni în spatele unui ecran fără cameră deschisă. Dar cine are dreptul să îl considere monstruos? Cine fabrică etichete și le lipește arogant pe frunțile și sufletele oamenilor stigmatizând, înecând, ucigând orice speranță la normalitate.„Definește nomalitatea”, îmi vine în minte această  replică dintr-o altă piesă,  într-o societate în care oamenii făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar se chinuie unii pe alții, se crucifică unii pe ceilalți. De fapt, cum arată cu adevărat Dumnezeu? Niciun selfie, niciun reel, nimic nu ne-a lăsat în urmă.

BALENA” lui  Samuel Hunter include în aliajul poveștii sale alte două povești despre balene, cea din mitul biblic al lui Iona și cea din miticul roman Mobby Dick al lui Herman Melville. Iona refuză chemarea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu trimite o balenă să-l înghită până când Iona se roagă pentru mântuire.A doua poveste-metaforă este despre căpitanul Ahab și se referă la ceva diferit: relația dintre Charlie și Ellie, fiica lui „În cursul cărții, piratul Ahab întâmpină multe greutăți. Întreaga lui viață este pusă în jurul încercării de a ucide o anumită balenă. Cred că este trist pentru că această balenă nu are emoții și nu știe cât de rău vrea Ahab să-l omoare.” Așa sună eseul pe care Charlie vrea să îl audă, deci  știi cine este balena. Spre final se dezvăluie o porțiune suplimentară: „Și mie îmi pare rău și pentru Ahab, pentru că el crede că viața lui va fi mai bună dacă va putea ucide această balenă, dar în realitate nu-l va ajuta. deloc.” Balena albă vine în cele din urmă la întâlnirea cu destinul lui Ahab şi căpitanul cu tot echipajul lui pier scufundaţi de caşalot în adâncul apei

Scenografa Marei Nicola transformă scena într-o cameră claustrofobă, mizeră, unde sunt îngrămădie haotic multe obiecte cu încărcătură simbolică: o canapea lăsată la mijloc, un frigider imens  cu aspect de sicriu, ecranul cu camera oprită, un afiș al filmului „Colivia cu nebune”, discuri, o fereastră ce se deschide fără a aduce cu ea iluzia libertății și a aerului proaspăt, un televizor unde rulează emisiuni de divertisment potopite de reclame, pungi de mâncare peste tot, dar mai ales o machetă din lemn a unui Isus pantocrat, machetă mobilă ce se strânge la nevoie, în spatele căreia se ascund personajele. Un umor fin și lucid transpare din acestă lume stătută căreia aproape că îi simți mirosul rânced. Consumerismul este la el acasă, „Consum , deci exist” pare a fi dictonul unei societăți alienate și cu valori perforate și confuze. Coloana sonoră aleasă de regizorul Andrei Huțuleac se bazează pe melodii americane în tonuri lejere, dând iluzia unei superficialități obsesive, în contrast cu dramele personajului. La final, „You Killed My Love” îți intră în carne, te sfâșie  nemilos, te obsedează(https://youtu.be/kTptEQOhEG8).

Impecabil lor de compoziție realizat de Sorin Miron! Actorul oarecum în umbra altor actori mai vizibili în trupa lui Victor Ioan Frunză explodează în performanță cu rolul Charlie, un profesor de engleză izolat care lucrează de acasă, fără  să aibă vreodată activată camera web în timp ce predă online. Când luminile se aprind, pe o canapea uzată,  vedem un bărbat imens  suflând greu, transpirat, desfigurat de grăsime. Grăsimea stârnește silă, naște stigmate. Literatura de specialitate definește fatfobia ca pe o frică patologică de grăsime, lucru care poate conduce la unele practici nesănătoase și care pot cauza mai mult rău decât bine, atât sănătății fizice, cât și celei mentale. În alt plan, fatfobia este prejudecata implicită și explicită a persoanelor supraponderale, care își are rădăcinile într-un sentiment de vină și de presupus eșec moral. Respirația lui Charlie este obositoare și răgușită, transpirația curge sub ochii noștri,  slăbiciunea tremurătoare, neputința, imobilitatea sunt realiste și lipsite de caricatură. Pe canapea nu se află un om vicios și damnat, ci doar un om bolnav și foarte bun. Are așa o lumină în privire, emană atâta înțelegere, împăcare, putere de a ierta, crede atât sincer în bunătatea profundă a tuturor ființelor umane că simți nevoia să îi ceri iertare în numele unei lumi care l-a hăituit, l-a chinuit, l-a lovit. Urmărirea  efortului atât de a se ridica de pe canapea pentru a merge la baie cu ajutorul unui cărucior te amuțește. Sorin Miron nu joacă, nu interpretează, El moare secundă de secundă în fața noastră, peste straturile de haine se așază straturi de disperare și de umilință. Ochii săi triști ne cer permanent iertare, glasul gâtuit îndrugă scuze firave.Cine pe cine să ierte?

Cele patru personaje secundare se zbat și ele să iasă din cuști ermetice, luptându-se fiecare cu propriii demoni și dureri.  În realitate și ele sunt la un pas de a pierde în confruntarea  cu  nedreptatea și inegalitatea orânduirilor lumești, toți sunt oameni disperați care se dezintegrează pe interior într-o bătălie nedreaptă pentru găsirea unui răspuns sau a unui rost, acela „să știi că am făcut un lucru corect în viață”.

Corina Moise, asistenta Liz, singura prietenă a lui Charlie, care la rândul său îi este unic prieten are un joc sigur și controlat, experiența spunându-și cuvântul. La fel de revoltată precum Ellie, la fel de singură și nefericită precum Charlie, Liz își lasă umorul și vivacitatea să licărească în orice împrejurare. O mostră de inteligență scenică ne dăruie Corina Moise în monologul despre Dumnezeul mormon indecis și nesigur.

Un torent de energie, un uragan de furie, dar și un rezervor de compasiune  se ascund în  Ellie interpretată de Cătălina Mihai. Fiica lui Charlie, Ellie, în vârstă de 16 ani se cu lumea, cu cei din jur, profesori, colegi, dar mai ales cu ea însăși.Tânăra actriță are deja experiența întâlnirilor regizorale remacabile, astfel că nu ne miră seriozitatea cu care surprinde emoțiile oscilante ale personajului între furie și înțelegere, între ură și iubire nemărginită. Pe coordonatele ei temperamentale deja cunoscute, Cătălina Mihai  se lasă condusă de personaj atât cât trebuie, nu exagerează, nu îngroașă atitudini sau replici, e naturală în scenă și foarte vizibilă. Ellie a încetat să mai încerce să fie bună, pentru că nimeni nu a încercat vreodată să o vadă la fel de bună. Așa că rezonează cu adevărat când Charlie crede în ea și începe să o considere bună. Adâncind psihologic rolul, se ajunge la o excelentă redare a  puseelor de iubire către un tată apărut de niciunde combinate cu reproșuri incandescente. Din cauza alcoolismului mamei sale și a abandonului tatălui ei, fiica a simțit că nu are cum să fie iubită, indiferent de comportamentul ei. Spulberarea acestei convingeri o tulbură la fel de mult ca starea de abandon ce nu a părăsit-o niciodată.

Foartă bună alegerea unui tânăr actor în rolul Thomas misionarul. Ștefan Radu, un nume de care cu siguranță vom auzi, se integrează firesc în echipa unor actori cu experiență, prezența sa în diferite momente desțelenește acțiunea,  leagă personajele printr-o rețea de întrebări și răspunsuri bine ascunse într-un sine bine ferecat lumii exterioare. Se remarcă în jocul său tensiune, dinamism, atenția îndreptată către partenerii să de joc. Și personajul său are partea sa întunecată și tulburătoare, dar simți în ea aburi de speranță.

Andreea Mateiu completează distribuția în rolul fostei soții a lui Charlie, Mary. O femeie simplă și dezamăgită de soț, de copil, de viață își poartă doliul existenței înmuiat în depresie și alcool. Actrița înțelege perfect drama personajului său, găsind resurse în a-i conferi  gradat starea de stupoare, apoi pe cea de umilință îmbinată cu o atitudine revanșardă, ca sfârșitul  piesei să o găsească neputncioasă și copleșită de durere.

În ultima întâlnire cu studenții săi, într-un acces de sinceritate, Charlie le spune acestora:„Aceste teme nu contează, nu contează acest curs, nu contează facultatea. Aceste lucruri uimitoare, sincere, pe care le-ai scris, contează”. Astfel, mesajul piesei se completează cu o pledoarie emoționantă pentru sinceritate și autenticitate, integrând și admirația sa față de poezia „Cântec despre mine însumi” în care Walt Whitman folosește metafora lui „eu” nu pentru a se referi la sine, ci pentru a accentua însăși definiția sinelui  în favoarea unei mai atotcuprinzătoare viziuni. Iona, cel care „nu a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i împrejur marea” își justifică astfel rostul existenței.

Charlie est frământat de aceeași idee:„Trebuie să știu că am făcut un lucru corect în viața mea.” Sensul vieții începe a fi acela de a lăsa urme, de a nu trece goi, inutili, egoiști dincolo. Dezbrăcat de hainele sale hidoase, curățat de murdăriile trupului cavou, Charlie primește botezul luminii pentru marea trecere. Este din nou tânăr, frumos, încrezător. Aici, timpul s-a  scurs până la ultimul fir. Dincolo, timpul devine iubire și împăcare nesfârșite.

Această carte m-a făcut să mă gândesc la propria mea viață”spune un personaj despre Mobby Dick. Această piesă ne-a făcut pe noi toți să ne gândim la viețile noastre, dar mai ales ale altora, altfel decât noi.  Diferențele religioase, de orientare sexuale, de aspect fizic sunt prea des folosite pentru a eticheta oamenii, fără un drept de apărare din partea acestora. Harpoanele sunt prea ascuțite și aruncate haotic întru obsesia normalității.  Lacrimi pe obrazul personajelor, lacrimi pe obrazul nostru. Ne împăcăm cu noi, cu oamenii, cu Dumnezeu.„Răzbim noi cumva la lumină”.

 

BALENA

                                                                                       De Samuel D. Hunter

                                                                                                        Traducerea : Andrei Huțuleac

                                                                                              Adaptarea: Corina Moise

 

Regia: Andrei Huțuleac

Scenografia: Maria Nicola

Lighting & video design : Lucian Moga

Distributie:

Charlie, un bărbat cu obezitate morbidă – Sorin Miron

Liz, asistenta medicală care are grijă de el – Corina Moise

Ellie, fiica lui Charlie – Cătălina Mihai

Elder Thomas, un Mormon care are îndoieli – Ștefan Radu

Mary, fosta soție a lui Charlie – Andreea Mateiu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categorii: TEATRU

1 comentariu

AskAI · iulie 26, 2023 la 11:30 am

`Marin Sorescu a captat perfect singuratatea omului in cateva cuvinte simple si sincere. „BALENA” de Samuel D. Hunter, regizata de Andrei Hutuleac, spune aceeasi poveste dureroasa dar in acelasi timp pozitiva despre singuratatea, suferintele si bucuriile omului, despre sentimentul de neinteles al trairii individului in ciuda legilor unanim admise si povestite de generatii intregi. Piesa aduce in discutie o veche si profunda problema a fiintelor umane, aceea a incercarilor si a raspunsului lui Dumnezeu si ofera speranta ca drumul catre fericire nu trebuie sa fie fara de sfarsit.`

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.