Căderea blândă a unui Poet/Reqviem pentru Nicolae Stanciu(1940–2025)

Publicat de Alina Maer pe februarie 23, 2025

„Să locuiești în curcubeu/Și în metaforă mereu.”mi-a scris într-un început de primăvară poetul Nicolae Stanciu(sau Nae, Poetul, pentru apropiați). Nu într-un mail mi-a scris, nici într-un sms, ci pe colțul unui șervețel de lângă ceașca de cafea pe care o beam împreună cu prietenii lui, într-o dimineață  blândă și îngăduitoare. Timpul avea răbdare cu noi.

Știu tare puține lucruri despre Nicolae Stanciu. L-am cunoscut în urmă cu vreo zece ani, făcând parte dintr-un grup de încă frumoși nebuni ai micului oraș în care locuiesc, nebuni care se întâlneau, se întâlnesc încă la ora 11, la cafea. Întâlnirea lor, cenaclu cum o numeau ei, părea un fel de „Poiană a lui Iocan” unde politica era abandonată în favoarea literaturii, istoriei, poeziei, teatrului. Ieșeau scântei în aceste întâlniri în care, eu, singura tolerată de genul feminin, priveam cum mințile lor sclipitoare să înverșunau să dea tot ce aveau mai bun. Traian Lazăr și Ion Petrescu, istoricii, credeau, normal, că istoria este cea mai frumoasă poveste. Constantin Tudorache, cel isteț ca o epigramă, ținea loc de DEX, enciclopedie, arhivă ambulante. Nelu Stan, boemul, se cufunda în amintirile turneelor sale cu trupe de teatru și ansambluri folclorice și, mai ales, în cele ale întâlnirilor cu Nichita Stănescu.  Ioan Corneliu Dinu declama din Caragiale, apoi îi iniția pe umaniști în tainele energiilor alternative.  Julien, sobru și discret, vorbea despre muzică. Nicolae Ioniță surprindea chipuri și stări cu creionul său mereu la pândă. Își mai găseau loc la masa  cuvintelor și a ideilor din când în când Marin Constantin, Nick Dumitrescu, Jean Ioniță, Adrian Zagorodney, Serghie Bucur, toți intelectuali moraliști și vetuști, nedispuși la compromisuri și la micimi glorioase, enervant de culți, iritant de talentați în a coase arta de matematică, logica de umor, istoria de muzică, într-o țesătură inefabilă cu care se înveștmântau toți, cavaleri decrepiți în slujba cunoașterii, luptători în armata lui Don Quijotte întru apărarea idealurilor umanismului și omenescului pierdute amândouă în alergarea nebună a vremurilor.

Printre ei, Poetul, ce putea să facă altceva decât să spună poezii? Și nu propriile  versuri tăiau aerul îmbibat de miros de cafea, ci ale lui Rainer Maria Rilke. Doamne cât îl iubea Nicolae Stanciu pe Rilke! Făcea moarte de om dacă nu îi recunoșteai supremația universală a  versului și dacă nu îl ascultai smerit. Parcă îl văd cu pulovărul său vișiniu, ridicându-se în picioare, spunând „Atenție la mine…”, pe prietenii lui dându-și coate„S-a pornit Nae, gata, monolog…”. Nu pot să îl rup pe Poet de tabloul acestor prietenii  cu iz de vară indiană. Cenaclul de la ora 11 era casa lui, tribuna lui, biblioteca lui, sala lui de spectacol. Gelu Ionescu, cu revista sa, Atitudini vechi și noi ne-a strâns pe toți dându-ne trimestrial de lucru. Ne amuzam spunând că noi scriem în revistă, noi o cumpărăm și tot noi o citim. Poetul trăia și el, la fel ca ceilați, pentru cuvinte.„Lasă cuvintele să se rostească incert/pâlc de mesteceni în ochi muribund.”.Și cuvintele se rosteau amețitor  construind lumi iluzorii, meșterind la cele apuse.„Vin fetele să-ntrebe de soare,/ascunde-te mama și minte-le/Nu vezi, moartea în câinele casei/ne linge de-o viață cuvintele.”

Ce mai iubea Poetul în afara cuvintelor? Frumusețea turnată în forme felurite, cea a unui chip de femeie cu ochi limpezi, cea a unui apus de soare peste blocurile din cartierul său, cea a unei frunze amețite de vântul toamnei. Și își mai iubea foarte tare fiul, preot cu har într-un oraș mic precum „un prinț în exil.”  În fiecare vară când treceam prin Slobozia mă uitam la biserica mică în care slujea și îi aduceam Poetului vești despre stadiul lucrărilor, despre chipurile și vorbele oamenilor veniți la închinăciune. Poetul era un tată rebel care își fuma  cu aer de cavaler invincibil țigările, care comanda tacticos un pahar cu coniac bun spre disperarea fiului, dar și spre  invidia prietenilor eșuați într-o cană de ceai de plante cu zaharină.

De ziua sa, pe 6 decembrie 2024, prietenii Poetului i-au dăruit un volum aniversar intitulat „Jocul de-a viața” în care versurile sale s-au împletit cu cele ale lui Emily Dickinson, subliniind asemănări în ceea ce privește tematica liricii, dar și în mijloacele sau formele poeticii. „A trăi este atît de surprinzător/Încît îți rămîne prea puțin timp/Pentru altceva.” crede Dickinson. Poetul a trăit după propriile reguli, fără plase de siguranță, fără frâne trase, surprinzând prin consecvența inconsecvențelor, fără a desțeleni sensul existenței.„Mai bine cântăm a-mpăcare/până carnea, fals giuvaier/se desprinde de noi cu răbdare/și se lasă iubită de cer.”

Am lipsit mult de la întâlnirile Cenaclului. Am pierdut mult din discuțiile sclipitoare neconsemnate în nicio carte, în nicio înregistrare. Ar fi valorat mai mult decât un seminar lânced, decât un curs sterp. Când intram în cafenea, Poetul se ridica mereu în picioare. Nu am reușit să îl duc la teatru, dar citea articolele pe care le scriam. El m-a făcut, fără să știe, să îmi cumpăr un volum de Rilke. În ianuarie ne-am întâlnit ultima dată. De fapt, întâlneam umbra Poetului. Le-am spus prietenilor lui că „jocul de-a viața”e pe sfârșite. Nu m-au crezut sau poate și-au oțelit propriile spaime în odăi de suflet inaccesibil. Pentru că atunci când îți moare un prieten, nici tu nu mai ești viu pe de-a-ntregul.

Ce ar trebui să scriu la final? Cu ce să închei? Cu certitudinea că doar prin gândurile noastre vor continua să mai fie și cei de dincolo? Cu amărăciunea că atât cât au fost aici i-am crezut nemuritori? Cu onoarea de a fi fost parte din poveste? Cu spaima că tristețea se va coboră asupra Cenaclului ca o ceață otrăvită? Nu, doar cu Rilke:

„Noi toți cădem. Mână de colo cade.

Și altele, și toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ține-n mână

Căderea asta nesfârșit de blând.”

Să îți fie căderea blândă, Poetule, prietene!