CANCUN sau păduri ce-ar fi putut să fie

Publicat de Alina Maer pe

Operăm cu certitudini izvorâte din percepții personale, din reprezentări strâmbe  și clișee asumate. Ne desenăm biografii  pe modelul mulțimilor disjuncte în care biografia celuilalt nu are  cu noi zone de intersecții. Nu ne interesează ce simte, ce crede celălalt pentru că nu avem timp și chef de reparat fisuri în fericirea noastră artificială. Adevărurile sunt numai și numai ale noastre. Celuilalt îi dăruim generos felii din noi pe care trebuie să le mestece obligatoriu și cu poftă. Așa vom deveni unul singur. Așa se obține sfera, una fără muzică, dar gata să o ia la vale la primul șut primit. CANCUN, piesa lui Jordi  Galceran în regia lui Felix Alexa, premieră a Teatrului Nottara este un text al întrebărilor și al dilemelor înșelătoare. Îndoiala și maibinele au ieșit din cutia Pandorei și zdruncină bine cuplul, tradiția, siguranța.

Cine este  dramaturgul  JORDI GALCERAN?

Pentru mine, un scriitor care m-a captivat cu piesa  Metoda Grönholm pusă în scenă tot la Teatrul Nottara. Pentru public, un dramaturg cu formație de filolog(a studiat filologia catalană la Universitatea din Barcelona), cunoscut prin piesele Surf (1990), Fuita / Fuga (1994), comedia muzicală Gaudi (2002), Carnaval (2005), Cancún  (2007) și Burundanga (2011), El crédito( 2013). Galceran a tradus și adaptat diverse piese de teatru și a lucrat ca scenarist pentru mai multe seriale Tv și  lungmetraje. Se remarcă prin capacitatea de a spune povești incitante, stil direct și lipsit de înfloriri stilistice și dorința de a accesa cele mai diverse genuri și forme teatrale. Intrigile și suspansul pieselor sale, finalurile neprevăzute îl fac un urmaș demn al comediei clasice și al tradiției dramatice europene și americane contemporane, precum și al scenariului dramatic de film. Pe site.ul Institut del Teatre Barcelona găsim următoarele aprecieri „Formula teatrală a lui Galceran nu este menită să învețe pe nimeni, să ridice o anumită teză morală sau să apere o anumită ideologie. Galceran spune povești, descrie situații și expune conflicte cu care un spectru larg de public trebuie să se simtă reflectat sau identificat direct și emoțional. Pe scurt, reprezintă figura comedianului priceput care știe să se conecteze cu interesele și gusturile unui public majoritar.”

Poate fi o piesă precum CANCUN redusă la noțiunea de rezumat?

Da, doar la o interpretare de suprafață: două cupluri de prieteni (Pablo și Laura, Vicente și   Reme) căsătorite de aproape 25 de ani  sunt în vacanță la Cancun. De când se cunosc, toate vacanțele și le-au petrecut împreună fără să se certe. Într-o noapte euforică, după câteva băuturi și câteva amintiri vesele comune, Reme mărturisește că toată viața lor ar fi putut fi diferită. În dimineața următoare, realitatea se schimbă  și tot ceea ce a fost viața ei pentru ea va fi într-adevăr diferit. Timpul împreună îi va îndepărta definitiv sau îi va ajuta să se regăsească pe ei înşişi printr-o privire obiectivă asupra sinelui. Există prietenie dezinteresată? Există prietenie panaceu al tuturor angoaselor și decepțiilor? Căsătoria este în esență tot o formă a prieteniei?

Suntem și nu suntem într-o comedie clasică. Regizorul Felix Alexa sacrifică râsul gol de sensuri în favoarea reflecției ce zâmbește în colțul gurii. Conflictele mocnite ce escaladează și nu par a ajunge prea ușor la faza de platou  sunt alimentate de un dialog alert, subtil, inteligent(excelentă traducerea semnată de Luminița Voina-Răuț). Scenografia semnată de Andrada Chiriac  este elegantă, simplă (interiorul unui bungalou cu mobilierul aferent, pereți subțiri și multe spații translucide. Lighting design-ul punctează trecerea de la un plan la altul, de la o viziune a realității la alta. Scena pare desprinsă de realitate, pendulând undeva într-un spațiu imponderabil. Mișcarea se simte, nu se vede, ca într-o navă cosmică ce se confundă cu mintea  personajelor. Muzica potențează suspansul și are note astrale.

Regizorul mizează pe  actori de vărsta personajelor, garantând că valoarea spectaolului  va fi asigurată de jocul lor inteligent și implicat. Sunt patru personaje diferite care schimbă raporturile de relaţii între ele. Aparent spectacolul se joacă într-un singur spaţiu, într-o unitate de timp și loc, în regulile tragediei clasice. De fapt suntem într-o lume a universurilor paralele generate de mintea noastră, de alegerile și renunțărilor noastre. „Suntem ceea ce alegem”pare a conștientiza fiecare personaj. Dar, oare, am ales ceea ce trebuia? Și dacă nu, mai există o a doua șansă? Aceasta dilemă pare a fi  cheia întregului spectacol.

Ca de obicei impecabil Gabriel Răuță în rolul Vicente. Cu experiența rolurilor de bărbați de vărstă mijlocie în criză (mă gândesc la„Panică”, „Metoda”, „Cloaca”) actorul se impune din primul monolog, un strigăt năucitor ca după o trezire bruscă dintr-un coșmar calificat inițial drept vis serafic. Jocul său are tensiune, combustie vizibilă, un minunat echilibru între comic și tragic.

Alexandru Jitea în Pablo  echilibrează linia masculină și ține piept expansiunii verbale și gestuale a celuilalt personaj printr-un ton calm, o intonație ce nu deraiază în exagerări nici în momente de furie,  o rostire liniară  și gestica ponderată.

Ada Navrot(unul din cele mai bune roluri în care am văzut-o)câștigă printr-o mimică extrem de sugestivă în prima parte a piesei, părând a fi prima care, fără manifestări excesive pare a presimți dezastrul ce se apropie. În a doua parte  optează pentru un joc dominator, în forță, cu sarcasm și detașare.

Cerasela Iosifescu în Reme este personajul ce nu părăsește scena nicio secundă. Într-o memorabilă scenă de beție parcă preordinată ea aruncă mărul discordiei perfect conștientă de războiul  ce se vor naște ulterior. Ea nu își propune să amăgească publicul cu scene banale de comedie, dimpotrivă, coboară treptat spre dramă, parcă se împuținează și la trup, exuberanța lasă loc confuziei, mărturisirele expansive sunt înlocuite de neliniști și întrebări interioare. Cerasela Iosifescu își analizează  evoluția personajului, intuindu-i duplicitatea fașă de ceilalți, dar și sinceritatea față de propriul sine

Mesajul dramaturgului este sincer și clar: „În tinerețe luăm decizii destul de nepăsător. Întâlnim oameni, interacționăm și, într-o bună zi, simțim că ne-am îndrăgostit, deși nu știm ce înseamnă asta exact. Apoi, deja instalați pe o bandă de alergare care nu se oprește, continuăm înainte, ne căsătorim, locuim împreună, muncim, avem copii și, ca cine nu vrea, ne dăm seama că ne-am împărțit. viață cu cineva timp de douăzeci, treizeci de ani.Ce s-ar fi întâmplat dacă în loc să ne căsătorim cu acesta – sau cu acesta – ne-am fi căsătorit cu ala – sau cu aia? Cum s-ar fi schimbat viața noastră? am fi mai fericiți? Are vreun folos să întrebi?”

Da, are un rost interogația asupra propriei vieți, a alegerilor pe care le-ai făcut. CANCUN asamblează în sala mea de suflet de la Nottara efervescența tragicomediei psihologice, un careu de ași în materie de partituri actoricești, finețuri de idei, umor cizelat, nostalgie.

CANCUN

                                                                                                                  De Jordi Galcerán

Traducerea:Luminița Voina-Răuț

Regia,lightingdesign și ilustrația muzicală:Felix Alexa

Scenografia:AndradaChiriac

Distribuție:

Reme–Cerasela Iosifescu

Vicente–Gabriel Răuță

Laura–Ada Navrot

Pablo–Alex Jitea

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.