CASA BERNARDEI ALBA rămâne, totuși, închisă

Publicat de Alina Maer pe aprilie 29, 2024aprilie 29, 2024

Poncia ne privește în ochi, ne face semn să intrăm mai repede și apoi închide ușa. Pentru cât timp și câtă singurătate? O seară, opt ani, pentru un veac? Vom vorbi despre dragoste și alți demoni? Vom înălța un elogiu mamei și sorții vitregi? Vom redacta cronica  unei morți anunțate? Ni se va dezvălui incredibila si trista poveste a Adelei și a  mamei sale sale fără suflet? Să intrăm, așadar! Un spațiu alb, rece, auster, delimitat de un perete din sticlă. În dreapta se zăresc două ferestre, în stânga uși. Dincolo de geam cinci siluete înveștmântate în negre se ordonează silențios lângă un sicriu.

Cu această puternică imagine vizuală începe spectacolul „Casa Bernardei Alba” de Frederico Garcia Lorca, regizat de Diana Mititelu la Teatrul de Stat Constanța. Lorca a scris „Casa Bernardei Alba” în 1936, cu două luni înainte de execuția sa de către franciști. Avea atunci 38 de ani. Partea finală a trilogiei rurale, după „Nunta însângerată”(1933), apoi Yerma (1935), această dramă în trei acte a fost jucată pentru prima dată în 1945 la Teatro Avenida din Buenos Aires. Dacă această operă dramatică a fost cenzurată multă vreme de guvernul Franco, este pentru că García Lorca a înfierat tradițiile, credințele, superstițiile Spaniei rurale, prizoniera conservatorismului și fanatismului religios. Proiectul trilogiei  a luat contur în timpul aventurii republicane a teatrului universitar și ambulant de la Barraca pe care l-a înființat în anul 1931cu scopul unui teatru popular ce avea să promoveze teatrul în rândul oamenilor, în sensul larg al termenului, și să-i introducă în marile  teme și idei dramatice ale culturii lor naționale.”

Acțiunea, inspirată dintr-o Andaluzie tradițională și conservatoare are la bază un cumul de teme agoniste ca iubire și moarte, feminin-masculin, adevăr-minciună, închis-deschis, trădare-încredere, revoltă-supunere, libertate-încarcerare etc.) care alimentează firul dramatic și creează o tensiune insuportabilă într-o casă ce devine temniță și mormânt pentru cinci fiice ale unei mame  atotputernice. Motivele tradiționale, doliul și nunta converg spre final în momentul cuminant al căsătoriei cu moartea, al înnăbușirii a orice formă de viață și libertate. Sterilitatea Yermei transgresează în sterilitatea vieții și a bucuriei de a trăi. Regăsim în profunzimea scriituri elemente de tragedie antică, Adela, personajul cel mai tânăr al piesei putând fi asemănată cu o Antigonă ce se revoltă împotriva legilor și cutumelor tradiționale, lăsându-se în voia dreptului natural la viață și împlinire. Ținând cont de perioada și locul în care a fost scrisă, „Casa Bernardei Alba” nu este doar despre condiția femeilor care trăiesc într-o societate conservatoare, închisă, patriarhală și profund religioasă. (Bernarda este principalul apărător și executant aal regulilor patriarhale asupra fiicelor sale), ci mai degrabă este un manifest amplu, metaforic împotriva oricpărei forme de opresiune, de tiranie, un strigăt disperat pentru cucerirea libertăților de orice fel, o proclamație în ecou de  a drepturilor fundamentale ale omului la viață, autodeterminare și fericire.

Din păcate, în viziunea regizorală a Dianei Mititelu, se pierd prea multe din aceste metafore ale piesei lui Lorca. Regizoarea stoarce din text tot ce seamănă cu mesajul feminist coagulat în ideologia politcal correctness, mai ales când vine vorba de cele cinci fiice ale Bernardei, marșează pe ideea libertății trupului în dauna celei a spiritului. De aceea, în prea multe scene, frumoasele actrițe ce au rolurile fetelor condamnate la singurătate, par un grup de bacante dezlănțuite, biciuite de sângele clocotind, având ca unic scop potolirea acestuia. Într-un univers torționar și închis cum este cel al Bernardei, apar anacronice și neverosimile țipetele lor ascuțite, nesusținute de un contur clar și sigur  al fiecărui personaj. Trupul este noua obsesie a teatrului, a artei în general, așa că ne-am obișnuit (și plictisit) ca masturbării sau sângelui  menstrual să îi fie aduse ca ofrandă scene naturaliste, nu foarte inspirate. Nici ideea că între mamă ș fiice se petrece un proces de gas-lighting nu are claritate. Procesul de gaslighting sau este o formă de abuz psihologic în care victima este supusă îndoielii față de propria memorie, percepție și sănătate mintală prin  diferite tehnici: de la negarea abuzurilor precedente, până la crearea unor situații în care victima sfârșește dezorientată.

Nici ultramodernă, nici clasică, punerea în scenă creează confuzii în ceea ce privește timpul acțiunii. S-a vrut căderea în atemporal? Suntem într-o reală societate tradiționalistă?  Decorul nu ne răspunde, iar muzica(Diana Mititelu) ne aruncă și mai tare în confuzie pentru că nu este nici contrapunct, nici adjuvant al unei idei, dimpotrivă, melodii sentimentale și manipulatoare în limba engleză se combină cu melodii franțuzești sau andaluzeîntr-un amalgan lipsit de înțeles. Un voice over impune ritmic, la intervale neclar delimitate din punct de vedere al conflictului, cuvintele „light”, „dark”, la un moment dat alternanța devenind obositoare.

Există scene sensibile și croite inspirat, cum ar fi aceea a atingerii dantelelor, a cusutului, dar  s-ar fi putut mult, cu atât mai mult cu cât la Teatrul de la Constanța crește o generație de actrițe foarte bune, astfel că, din punct de vedere al distribuției, spectacolul este privilegiat.

Adela este irezistibilă în rochia ei verde care adună tot raiul trupului dorit și iubit. În casa Bernardei locuiește doar trupul Adelei, sufletul hălăduind în noapte dncolo de ferestre și râuri. Adela adună în ochii săi mari inocența  celei ce înflorește sub magia atingerii, disperarea celei ce înțelege consecințele, patima unui sânge ce clocotește ațâțat de lumina lunii. Ecaterina Lupu își strunește personajul nelăsându-l pradă tentațiilor exagerării sau vulnerabilității. Adela sa este o Bernardă care a înțeles că riscul face parte din viață, că puterea ți-o dau banii, pământul, da și forța interioară. Adela își cucerește libertatea într-o manieră existențialistă, strârnind o invidie dincolo de moarte.

Cât  rafinament și câtă cochetărie pune Mihaela Velicu   în interpretarea celei mai frustrate și nefericite dintre fetele Bernardei, Martirio! Cea care poartă pe chip o cicatrice care o face respingătoare și pentru surorile sale, încearcă să compenseze defectul fizic printr-o acuitate a simțurilor, printr-o inteligență practică ce îi permite să lege lucrurile și să tragă concluziile. Chipul ei înlăcrimat, invidiind chiar după moarte fericirea fulgerătoare a Adelei, este imaginea de forță pe care o iei cu tine la finalul spectacolului.

Actrița  Mirela Pană dă viață Mariei Josefa, bunica cool și delirantă, singura care îndrăznește să se opună, chiar să profaneze imaginea mamei-temnicer, cu complicitatea ocazională a nepoatelor sale. Paradoxal, deși interpretează personajul cel mai vârstnic, actrița emană tinerețe, o tinerețe ce izvorăște din libertatea de a face și spune ce gândește. Jocul său ludic demonstrează că tinerețea se poate impune ca o contrapondere a oricărei autorități, capabilă să rupă lanțuri. Nu întâmplător hainele bunicii sunt mereu albe și diafane, contrastînd  cu negrul dominant.

Factor de echilibru între celelalte personaje este Poncia Laurei Iordan, o servitoare inteligentă și răbdătoare, un soi de  mama surogat pentru fete, dar și un fel de Tiresias ce prorocește nenorociri și lucruri neîntâmplate. Jocul Laurei Iordan este măsurat, calibrat cu rostirea, dovadă că eleganța scenică poate fi atributul și al unui rol de servitor.

Personajul Amelia(Amelia (27 de ani, a treia fiică, cea mai timidă) are parte de un tratament regizoral superficial, astfel că actrița Otilia Nicoară pare a se descurca singură printre celelalte personaje, nici ele foarte prinse într-o țesătură comună. Pe postura de observator destul de neimplicat în nebunia generală, fraza forte a spectacolului “Să te naști femeie e cea mai mare pedeapsă” venită din gura Ameliei pierde din greutate.

Cristiana Luca are pletele, candoarea și zâmbetul unei Magdalene biblice. Umorul bine dozat, linia fină între sarcasm și tragedie, inteligența cu care relaționează cu celelate personaje fac din personajul său unul dintre cele mai bine construite

Angustias este aparent unica fiică ce a tras lozul fericirii. Cea mai bogată,  cea mai în vârstă (39 de ani), născută dintr-o primă căsătorie, ea obține dreptul de a se căsători cu râvnitul pretendent, Pepe le Romano.Alina Manțu, interpreta rolului transmite starea de agitație interioară a personajului, frământările, temerile sale.

   Luiza Martinescu(Bernarda)este foarte frumoasă, foarte andaluză. Majestuoasă, cu un mers impunător și gesturi sigure și precise, actrița sugerează  personalitatea narcisică a personajului cu atributele sale, centrarea pe propria persoană, nevoia de admirație, sentimentul de îndreptățire, lipsa de empatie, aroganță. În încercarea de a demonstra forța și autoritatea Bernardei, actrița caută un ton grav și afectat care nu avantajează, dimpotrivă, creează o impresie de artificial. Doze firave de umanitate și iubire maternă ies la iveală prin gestul de a atinge trupul unei fiice care doarme sau prin zâmbete înfrânate în fața hârjonelii fetelor. Sunt doar momente de slăbiciune, bine disimulate, în rest stăpâna casei rămâne neclintită și vigilentă, apărătoare absurdă a unei lumi absurde.

      „Vântul de pe străzi nu trebuie să intre în această casă” spune la începutul piesei Bernarda. Dar cu siguranță ar trebui ca spiritul lui Lorca să intre și să locuiască mai mult.La fel poezia, pentru care casa Bernardei Alba rămâne, totuși, închisă.!
«Teatrul este poezia care se ridică din carte și devine umană. Și când se termină, vorbește și țipă, plânge și disperă. Teatrul are nevoie de personajele care apar pe scenă pentru a purta un costum de poezie și în același timp să-și arate oasele, sângele … ».( Frederico Garcia Lorca).

CASA BERNARDEI ALBA

de Federico García Lorca

• Regia:Diana Mititelu
• Scenografia:Alexandra Budianu
• Lighting design:Cristian Niculescu
• Sound design:Diana Mititelu

Distribuție

• Bernarda Alba:Luiza Martinescu
• La Poncia:Laura Iordan
• Maria Josefa:Mirela Pană
• Angustias:Alina Manţu
• Magdalena:Cristiana Luca
• Amelia:Otilia Nicoară
• Martirio:Mihaela Velicu
• Adela:Ecaterina Lupu