CINE L-A UCIS PE TATA?sau în căutarea tatălui pierdut

Publicat de Alina Maer pe

O perdea roșie ascunde o scenă circulară. Lumina difuză, scaunele roșii împlinesc senzația de cabaret pe punctul de a începe. Doar că, în spatele cortinei, dansul este unul al trupurilor și al sufletelor, al vârstelor și al orgoliilor, al frustrărilor și al idealurilor. Sunt toți foarte tineri și foarte frumoși. Îmbrăcați în țimută sportivă de un alb imaculat, șase băieți se întrec într-o sală de sport. O sală ce nu îmi pare neapărat un spațiu al masculinității, ci mai degrabă al libertății, al competiției cu ceilalți, dar mai ales cu tine. Saltele, inele, spaliere, greutăți sunt utilizate de către cei șase cu abilitate și îndrăzneală. Concentrați, entuziaști, determinați sau șovăielnici formează împreună un portret al tinereții năvalnice care ți se lipește de retină și te captează brusc, stârninduți curiozitatea de a percepe fiecare detaliu, fiecare culoare.

Așa începe spectacolul „Cine l-a ucis pe tata?”regizat de Andrei Măjeri, dramatizare Mihaela Michailov a romanului  cu același titlu de Édouard Louis, traducere Alexandru Matei , apărut la Editura Litera în  anul 2020. Angajat  în ceea ce el numește o „literatură a confruntării” Édouard Louis descifrează mecanismele  politice și sociale care zdrobesc oamenii și viața lor privată. Cine sunt oamenii pe care îi numim „clasa muncitoare” și despre care politicienii vorbesc constant ca fiind „leneși” sau „excluși”? De ce au ajuns așa? Aflăm din cuvintele și amintirile unui fiu despre tatăl său, de la primele amintiri din copilărie până la „moartea socială”. „ Mă simt forțat de violența celor de la putere, a lumii sociale, să vorbesc despre politică. Tot ce fac este să transmit adevărul.” mărturisește scriitorul  Édouard Louis, scriitor. Cititorul lucid și distant poate percepe un  adevăr relativ, supus subiectivității născute din durere și iubire, un adevăr ce exclude responsabilitatea și dreptul de a alege. Recunoaștem temele din primele două romane, respectiv  confruntările sociale, sărăcia, izolarea, accesul inegal la resursele culturale, depresia, homofobia, toate strânse într-un discurs la persoana întâi, fără drept la replică.”J acuse!”pare a fi dictonul cărții. Ratarea sângerează și exclude propria vină. Cât de necesare sunt asemenea discursuri? Cum se zbate liberul arbitru între constrângeri de toate felurile? Ce lanț al cauzalității te sugrumă cât să nu ai nicio șansă de salvare? Personal nu rezonez cu mesajul lui Édouard Louis, ideea omului-victimă prins în ghearele destinului, îmi estompează măreția umană. De ce spun acest lucru, foarte în dezacord cu noile tendințe de exacerbare a fragilității, fluidității și victimizării? Pentru că, în ciuda mesajului cu prea multă tentă politică și socialistă, am fost unul dintre spectatorii care nu au respirat în sala de spectacol.

Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu sunt actori, performeri, eroi. Regizorul Andrei Măjeri și coregrafa Andreea Gavriliu scot din acești tineri forță, disperare, fragilitate, nebunie, straneitate, furie, exuberanță, tot ceea ce e omenesc, de parcă nimic nu le e străin. Energiile celor șase tineri  alimentează momentele tensionate fără a le dezbrăca de armonie, totul într-un recital afectiv, spiritual, intelectual polifonic. Ar trebui analizat amănunțit și evidențiat rolul fiecărui actor în această simfonie a trupurilor și sufletelor vibrânde. S-a scris mult, s-a scris pe drept, elogios. Mă limitez a-mi aminti de virilitatea ca o haină prea largă ce nu poate înfășura un caracter sensibil și chinuit(Alex Iezdimir), umorul înmuiat în lacrimi al lui Hunor Varga, eleganța și alura de învingător   marca Eduard Chimac, echilibrul asigurat de Iustin Danalache, incredibilele treceri de la o stare la alta, inteligența privirilor, jocul de-a cinismul și  conștientizarea  rostului în fiecare scenă, oricât de mică întindere ar fi  asigurate de Vlad Ionuț Popescu.L-am lăsat la urmă  pe Adelin Tudorache pentru că ochii săi mari   au luminat întreg spectacolul, purtând în ei întrebări  și reflexii, răspunsuri și  certitudini. Tânărul(cel mai tânăr)actor aduce scenă de scenă un buchet de emoții și trăiri cu o lejeritate de actor cu experiență. Este un maestru al tăcerilor îngreunate de refulări ca plumbul. Este un rezervor al durerilor constante și fluide, o cutie de rezonanță a neîmplinirilor celor din jur.

Calitatea și intensitatea coregrafiei și a muzicii conferă spectacolului dimensiunea de performence fără a dilua forța dialogurilor, lăsând libertate fiecărui spectator să își aleagă momentul, personajul, să descifreze după propriile trăiri mesajul gestului și al cuvântului. „Cine l-a ucis pe tata?” poate fi privită ca o parabolă despre adevăr, iertare și memorie. Memoria este aceea care dă stabilitate lumii și  o ordonează logic ș cronologic. „Memoria e putere de organizare a unui întreg plecând de la un fragment trăit, precum mica madlenă din Temps perdu. Această putere reflexogenă ar fi puterea generală a vieții; viața nu e devenire oarbă, ea e putere de reacție, de întoarcere” (Durand). În numele acestei vieți imperfecte, incorecte și injuste șase tineri se aruncă într-o luptă aprigă fără învinși și fără învingători în căutarea unui tată niciodată pierdut.

CINE L-A UCIS PE TATA?

Teatrul Metropolis

Dramatizare de Mihaela Michailov după romanul „Cine l-a ucis pe tata?” de Édouard Louis, traducere Alexandru Matei

Regia: Andrei Măjeri

Asistent regie: Alex Mirea

Scenografia: Adrian Balcău

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Sound design: Adrian Piciorea

Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan

CU: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.