CONTRACTE sau diavolul se încalță de la Prada

Publicat de Alina Maer pe mai 21, 2024mai 21, 2024

„Pacta sunt servanda” pe latinește sau  tratatele trebuie sa fie respectate, adică  se impune o atitudine constructivă în indeplinirea angajamentelor  de orice fel, având la bază regula morală generală ce  impune respectarea cuvântului dat și principiul bunei credinţe.„Gentlemen’s agreements”, adică acorduri informale și nescrise între două părți pentru a întreprinde o tranzacție sau alt angajament care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, ci sunt susținute de integritatea, normele sociale și presiunea de la egal la egal a celor implicați. Codul civil definește contractul ca „un acord de voințe dintre două sau mai multe persoane, cu intenția de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice” și statuează că „părțile sunt libere să încheie orice contracte în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.

Am simțit nevoia unui popas în lumea juridică pentru a înțelege mai bine sensurile ficțiunii dramaturgului Mike Bartlett, autorul piesei „Contractions” tradusă „Contracte” de Cristi Juncu, acesta fiind și semnatarul regiei. Bartlett a fost premiat de trei ori cu premiul Laurence Olivier, premiul Old Vic New Voices și Writer’s Guild Tinniswood și Imison. Piesele sale sunt traduse și interpretate în întreaga lume. „Contractions” este  o adaptare a piesei radiofonice „Love Contract” (BBC 4, 2007). Adaptarea teatrală a avut premiera la Royal Court Theatre, în 2008-2009 și a provocat reacții apreciative în lumea teatrală:.

• „Înfricoșătoarea comedie neagră a lui Bartlett [este] o satira alegorică asupra unei lumi în care granițele libertății se apropie de tine și relațiile intime ale unui individ sunt supuse supravegherii și controlului către o autoritate atotputernică.”, Nicholas de Jongh, Evening Standard, 05.06.2008
• „Bartlett, în felul pieselor absurde timpurii ale lui Havel sau Ionesco, duce o premisă plauzibilă la o concluzie letală”, Michael Billington, Guardian, 05.06.2008
• „Ceea ce asistăm aici este o formă de tortură, cu toată civilitatea ei aparentă”., Paul Taylor, Independent, 06.06.2008

Titlul englezesc evocă atât acțiunea de a semnă un contract, cât și contracțiile (de naștere, de exemplu). Două femei se confruntă în fața ochilor noștri. Prima(fără nume) pare să lucreze ca director HR- resurse umane, a doua(Ema) este angajată în aceeași companie. Asistăm la o succesiune rapidă  în paisprezece secvențe a relației angajat-manager (victimă-prădător) într-un crescendo bine susținut. Drama amestecă două aspecte foarte importante în viața unui  om încadrat în muncă,  dreptul la intimitate și cel la  sănătate mintală. Într-un cadru minimalist, piesa pune la îndoială legitimitatea  unui contract de muncă care dictează viața. Titlul în sine are un dublu sens care evoluează în puțin peste o oră, accentul inițial fiind pus pe contractul pe care Ema l-a semnat; În mod important, include modul în care „Niciun angajat […] nu se va implica cu niciun alt angajat […] în orice relație, activitate sau act […] care ar putea fi caracterizat drept romantic companie sau sexual fără a anunța”.

Regia sobră și precisă a lui Cristi Juncu te transpune într-un univers distopic, atemporal, simțind aproape fizic pârghiile care caracterizează toate sistemele totalitare. Duelul victimă călău se derulează hipnotic, aproape  angoasant. Călăul cere în mod constant încuviințarea victimei sale și folosește fiecare concesie  printr-un mecanism al manipulării, arătându-i în același timp că ea ajuns în acest punct de bunăvoie. Piesa se desfășoară într-un decor sobru, secvențele derulate sunt ritmice și, la început, hilaritatea este stârnită de absurditatea întrebărilor și reacțiilor managerului, ca la final râsul să îți înghețe pe buze, iar Kafka să preia frâiele absurdului.

Managerul și Ema par ambele prinse într-o capcană. „Întreaga clădire este monitorizată pentru siguranță și practici corecte la locul de muncă”. Două persoane sunt și ele prinse într-un birou încălcând îndrumările privind distanțarea socială!

Theodora Stanciu, în ipostaza de manager, are ținuta, prestanța, atitudinea ideale. Poartă pantofi de firmă cu toc foarte înalt, haine rigide și elegante, are o coafură impecabilă, mersul și vocea sunt sofisticate. Tonul este cel mai adesea profesional, dar nu exclude unele flexiuni mai naturale. Bunovoința trucată și blândețea persuasivă se transformă imediat în presiune și  reală hărțuire. Deși prezentă și pe scenă, fața apare permanent pe ecran, astfel că zâmbetul său fals, privirea înghețată, atitudinea lipsită de empatie sunt percepute de public aproape visceral. Managerul are ceva din duritatea femeilor naziste. Costumul croit impecabil pare aspru ca o uniformă cu zvastică. Nu este nevoie de o mască fizică, pentru că falsitatea, dedublarea, ipocrizia, minciuna nu pot fi ascunse nici de machiajul perfect, nici de zâmbetul lucrat.

Jocul Dianei Cavaliotti în Ema este echilibrat, fără patetism, doar cu cu emoție,  actrița nu cedează  sentimentalismulu. Imaginea managerei  supradimensionată  și proiectată  pe un ecran o copleșește cu atitudinea de big brother. Atitudinea relaxată și zâmbitoare inițială se pierde în nesiguranță, uimire, frică, groază, abandon. La început nu există griji cu privire la performanța  profesionale a Emei, ci viața  personală este cea care provoacă îngrijorare, deoarece se pare că se implică într-o relație cu colegul ei de muncă, Darren, fără să facă cunoscut acest lucru. lucru. Inițial, Ema și managera  se luptă amuzant de-a spiritul și  litera legii și dacă ceea ce face ea și Darren ar putea fi de fapt definit drept „romantic”. Chiar dacă subiectul alunecă în SF, Diana Cavaliotti își păstrează personajul în sfera umanității zdrobite, călcate în picioare de o societate robotizată și reglementată absurd, în care viul și firescul nu mai au loc.

Spectacolul devine o parabolă despre disperarea și controlul corporativ asupra vieților angajaților (simți  temerile legate de un interviu de angajare în timpul sarcinii, infexibilitatea șefilor, agresiunea verbală), despre  cum liniile dintre viața profesională și cea personală se estompează.Trăim oare într-o  lume în care o mamă poate fi obligată să dezgroape cadavrul bebelușului ei, astfel încât asigurătorii angajatorului ei să aibă deplina certitudine cu privire la moartea lui? Tăcerea ce se lasă la final de spectacol poate fi un răspuns. Ne întoarcem în lumea juridică și spunem că un  contract nu este doar un acord de voințe, ci și interesele reunite ale părților. Numai așa el rămâne un instrument al opțiunii umane. Când voința lipsește sau când este viciată, constrânsă, alterată, când interesul este unilateral, contractul devine un instrument al sclaviei moderne într-o lume globalizată și sufocată de norme  ce pierd legătura cu cetatea și oamenii lei. Uneori legea este a fuori mura. A fuori mura rămânând și umanitatea din noi.

CONTRACTE

de Mike Bartlett

traducerea Cristi Juncu

Regia –Cristi Juncu

Scenografia- Cosmin Ardeleanu

Ilustrația muzicală- Cristi Juncu

Distribuție

Manager:Teodora Stanciu

Ema : Diana Cavallioti /Irina Antonie