DE BERGERAC? FANTASMELE LUI CYRANO Aleg, deci exist!

Publicat de Alina Maer pe noiembrie 2, 2024noiembrie 2, 2024

Supraveghetoarea de sală te privește cu ochii ei albaștri incredibil de frumoși. Are eleganță și sobrietate. Te îndeamnă să iei loc, spectacolul trebuie să înceapă. Cum care spectacol?  Cyrano de Bergerac? Cum  care Cyrano? Personajul acela desuet, romantic, decrepit, visător, laș, veșnic îndrăgostit și pe deasupra tare urât. Mai vin spectatorii să îi audă povestea aceeași, mereu aceeași poveste? „„Dragostea mea, eu nu te-am iubit niciodată!”, ce replică siropoasă și inutilă. Ne-am săturat de ea, poate de aceea sunt locuri goale. Câte lucruri mai antrenante poți săvârși într-o seară de octombrie, decât să auzi lamentări din iubire! Cyrano simte nisipurile mișcătoare sub picioarele sale încălțate cu conduri prețioși. A apus vremea lui. Este un biet clovn cu nasul mare ce nu mai reușește să facă pe nimeni nici să plângă, nici să râdă. Și ce decor naiv are în spate, parcă am privi o copie desenată de un ucenic nu prea priceput dintre cei ai lui  Lorenzo Lotto.

Ce spune Cyrano, că în această seară nu are chef să joace? A simțit, oare, că nici noi nu mai avem chef de el? Spune că este obosit, că s-a destrămat orice miraj, că este inutil, totul este inutil: jocul, teatrul, iubirea. Cyrano, nu este după capul tău, nu îți permiți liberăți arogante, doa am plătit bilet, joacă Cyrano, joacă, plângi, urlă din iubire, staui pe scenă, noi nu vrem banii înapoi, pe tine te vrem, îndrăgostit de-a pururi de Rossana ta, măcar tu rămâi îndrăgostit dacă noi ratăm continuu marea iubire. Uite, doi spectatori sunt de-a dreptul revoltați și ce să vezi, revoltați sunt și Rossana și Christian, deci nu ai scăpare, joacă Cyrano, joacă, Ține nasul lipit pe față, nu pleca, pentru că, chiar dacă nu ți-am mărturisit-o niciodată, avem tare nevoie de tine.

DE BERGERAC? FANTASMELE LUI CYRANO sau iluziile pierdute ale iubirii și ale teatrului! Parcă cineva, acolo sus se joacă cu mai multe mingi colorate. Pe una scrie viață, pe alta convenție, pe alta artă. Uite și una pe care scrie iluzie. Aceste mingi se pasează rapid de la actor la spectator, fără reguli clare, alert, acaparant. Nu știi ce minge prinzi, șovăi spre cine să o dai, dar simți că depinde și de tine  ca jocul să continue.

Dramaturgul italian  Michele  Santeramo este creatorul proiectului , un proiect conceput  în colaborare cu Pier Giorgio Cheli și Alessandro Brucioni. În fiecare „fantasmă dramaturgică”, un personaj celebru iese din întunericul scenei, își dezlipește masca de pe obraz și fiecare provoacă spectatorul la un dialog incitant, socratic,  spectatorulul trăind iluzia unei relații directe, de la egal la egal, relație în care se simte dator să fie sincer nu doar cu interlocutorul, ci mai ales cu sine însuși. Pe scenă sosește un personaj din teatru sau  din literatură  cu har de psihanalist ce știe lucruri despre sufletul uman care nouă ne scapă sau care nu ne sunt clare. „Scrierea unui text care pleacă de la o lucrare deja preexistentă ridică întrebări profunde legate de opera originală..Dacă aleg să scriu un Cyrano pornind de la Rostand este pentru că am curiozitatea de a descoperi prin scris cum ar reacționa acel personaj dacă ar fi pus într-o situație nouă, dacă ar trebui să se confrunte cu lumea așa cum o experimentez eu astăzi. Fantasmele  despre care scriu au această caracteristică comună: provin din lucrări deja existente și și sunt –ele, da-marorii unor vieți și ai propriilor credințe  pe care însă le pun în relație cu prezentuul.”( Michele  Santeramo, interviu luat de Codruța Popov și publicat în nr.28/2024, Revista Teatrului Național din Timișoara).

Se modifică spațiul teatral prin cobărârea actorilor în sală, indirect spectatorii sunt incluși în spațiul de joc, actul teatral devenind un mijloc de comunicare între sală și scenă. Teatrul incită la introspecție psihologică, noi atingem cu sfială necunoscutele eului nostru. Asistăm într-un timp relativ scurt la un spectacol dens, profund intelectual sub aparența unui ludic lejer, matematic, rostit impecabil, un spectacol elogiu teatrului scris și conceptualizat de  Luigi Pirandello, dar care își croiește cutezător propria viață. În traducerea Mariei Rotar textul are o fațetă delicată, poetică și profund feminină, fără a exclude sarcasmul antiromantic croit în general în tipare masculine. Cuvintele despică aerul, ideile capătă rezonanță materială. „Viața este un flux continuu pe care încercăm să-l oprim, să-l fixăm în forme stabile și determinate, în interiorul și în afara noastră”, scrie Pirandello în eseul „Umor”.

Dacă Pirandello a fost interesat de raportul dintre textul scriitorului şi jocul actorului, afirmând că fiecare actor realizează propria sa „traducere” mai mult sau mai puţin fidelă, mai mult sau mai puţin inspirată, mereu inferioară originalului, dramaturgul Michele  Santeramo se apleacă asupra raportului actor-spectator.„De la o vreme încerc să scriu despre relația dintre autor și spectator în dramaturgie!.Sunt convins că spectatorul nu mai poate fi doar martor la ceea ce se întâmplă pe scenă și de aceea mi-aș dori  ca spectatorul, deja din dramaturgie, să își aibă propriul rol la nivel emotiv, să își întoarcă privirea spre sine.”(inteviu). Această dimensiune a introspecției, a integrării spectatorului în spectacol este și coordonata definitorie a viziunii regizorale ce poartă semnătura  lui Roberto Bacci. Prietenia deja celebră între dramaturg și regizor face ca scriitura să pară un comentariu poetic și amplu al universului regizoral, iar relația dintre cei doi să se traducă scenic într-un produs care dovedește că textul clasic poate fi contemporan cu noi, renovându-și necontenit înțelesurile.

Eroul lui Michele Santeramo se îndepărtează e cel rostandian în ciuda iubirii ce i-o poartă, privind peste umăr către un frate de căutări, Vitangelo Moscarda, protagonistul din „Unul, niciunul și o sută de mii”. Amândoi se tem de oglindă, în amândoi irump întrebări existențialiste, „Cine sunt eu pentru mine și pentru ceilalți?” care duc la o căutare frenetică a identității. Eroul pirandellian, alege singurătatea alături de străinul ce-l însoțește. Cyrano alege neprevăzutul, necunoscutul, obosit de constrâmgeri și prejudecăți.

„ Îmi vine să spun,

lăsați-mă în pace unde sunt,

fără spadă și pană,

fără versuri, fără nimic,

pentru că am obosit,

aș vrea să dispar pe străduțe,

să mai spun doar din când în când câte un vers,

dar numai așa, cât să nu mor,

fără obligații,

fără efort, fără avânt,

pentru că eu,

nici nu știu cum să o spun mai bine,

am obosit,

o oboseală care chiar mi-a intrat în oase.”

Corina Grămoștean(Scenografie)construiește în spatele scenei culisele unui teatru, o aglomerare bine definită de mobilier, piese de recuzită, costume.Elementul central este oglinda, care nu implică acte narcisice și de vanitate, ci încercări de confirmare a identității, de autocunoaștere, de validare a eului interior cu toate celelalte roluri sociale.Roberto Bacci vorbea despre rolul oglinzii în textul de promovare a spectacolului „Oglinda neagră”.„Astfel, în întunericul oglinzii noastre, căutăm o reflexie ascunsă, care să ne vorbească despre ce și cine eram. Pentru a continua, măcar, să ne aducem aminte.”

În teatrul lui Pirandello, nu drama face personajele, ci personajele fac drama, în teatrul lui Santeramo spectatorii devin personaje mute, lipsa replicilor complinindu-se cu o participare afectivă și cognitivă care se simte în aer ca o emanație a unui inconștient colectiv. Dacă cele șase personaje în căutarea unui autor doresc să fie formă, adică mai reale decât oamenii ce au parte de forme  parțiale și provizorii, personajele lui Santeramo(tot șase, ce ciudat, ce bizar, ce coincidență!) sparg forma, coboară în viață, scena fiind locul unde linia dintre realitate si iluzie nu este tot timpul clară. Jocul dublu înte persoană și personaj se duce nu doar pe scenă, ci și în mintea fiecărui spectator captiv deja în cursa către adevăr, adevărul teatrului, adevărul vieții, adevărul din el însuși, cel mai greu de identificat și de recunoscut.

Spectacolul reunește pe scena Teatrului Național câțiva dintre actorii importanți ai Timișoarei – Matei Chioariu, Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc, Romeo Ioan și Cristina König, cărora li se alătură cea mai nouă membră a trupei Naționalului, Cristina Rotaru Chiperi, masterandă a Facultății de Muzică și Teatru. „Pe lângă profesionalismul extraordinar, recunoscut de toți, al fiecăruia,  ceea ce m-a uimit a fost să descoper în ei o disponibilitate absolută de a intra în joc, de a propune și de a-și folosi curiozitatea pentru a o pune la dispoziția procesului delucru.”( Michele  Santeramo, interviu). Drumul bine învățat de la execuția tehnică la jocul fundmentat pe trăire autentică, îmbinarea planurile realitate-gând interior, textul-subtext, alăturarea spectatorilor ca posibili parteneri conduc la omogenitatea valorilor interpretării. Emoția este conținută în actor și în personaj deopotrivă, dar ținută în chingi, dozată gradat, nescăpând de monitorizarea atentă a lucidității.

Matei Chioariu construieste un Cyrano dintr-un amalgam de impulsuri contradictorii, forță și fragillitate, fantezie și luciditate, umor și amărăciune. Începe ușor reținut, dar recuperează după primul sfert de oră, când personajul răbufnește, dezvăluindu-și adevărata identitate și onestitatea sa de-a dreptul camusiană. Nu e loc de histrionism aici, ci de o luciditate uneori agresivă, alteori melancolică. Intonatia logică a textului, controlul atent al gesturilor, evitarea oricărui exces sunt  atuurile unui joc cerebral și inteligent Actrița Claudia Ieremia(Supraveghetoarea de sală) rămâne  o apariție de impact indiferent de întinderea rolului. Este izbitor de  frumoasă,  cu o ținută impecabilă și și-a construit meticulos rolul până în cele mai mici amănunte (mișcare, reacții, priviri). Monologurile sale sunt de o sinceritate dezarmantă. Rostirea este francă, limpede, cu gesturi motivate de gânduri interioare consistente. Marin Lupanciuc (Christian) trece cu dezinvoltură de la revolta împotriva deciziei lui Cyrano, la acceptarea ei. Nu are umbre, jocul său se desfășoară în tonalități calme. Replicile sale sunt înmuiate în neputința de a accede în lumea superioară a cuvintelor.

„eu nu sunt poet,

n-a trebuit niciodată să știu să spun lucruri,

era destul să mă arăt, atât,

n-a trebuit niciodată să descriu lumea,

mi-a fost de ajuns să mă oglindesc în lume

și oglindindu-mă,

să fac lumea să pară mai frumoasă.”

Tânăra Cristina Rotaru Chiperi pare că și-a studiat cu acribie personajul, dar și pe cel de origine, i-a intuit pluralitățile și  le-a zugrăvit  dinamic și cu o vizibilă bucurie. Pe scenă emană un farmec de madonă, dar nu rămâne la aspoectul decorativ. Cu siguranță va fi o actriță despre care vom mai auzi. Jocul său a dovedit simțul ritmului, energie, atenție la parteneri, vulnerabilitate și forță. Excelentă redarea revelației adevărului în scena citirii scrisorii. Abordarea comică a personajului se face cu prudență și grație. Filonul  de comedie și cel tragic  nu par două categorii distincte, ci două fețe ale unei singure monede. Rolurile secundare se situează în zona evoluțiilor corect motivate. Romeo Ioan și Cristina König trec firesc din sală spre scenă și invers, personajele lor(spectatorii plătitori de bilet) contaminânându-se de luciditatea lui Cyrano, o luciditate dătătoare de speranță care îi deermiă să aruce măștile și să privească înainte. Oriunde ai privi, tot înainte este, spunea într-o altă piesă,  un alt personaj. Doar trebuie să ai curajul să deschizi cu adevărat  ochii, spun personajele noastre.

Da, viața nu se termină. Noi îi punem punct, virgule semne de întrebare sau de suspensie. Fluxul ei continuu uneori ne sperie, alteori ne exaltă. Spectacolul lui Roberto Bacci mustește de dragoste de viață, fără a exclude o tandră și amăruie nostalgie. Simți tristețea blândă a  artistului care Teatrul a însemnat Jerzy Grotowski, Peter Brook, Eugenio Barba sau Julian Beck şi Judith Malina. Intuiești dezamăgirea provocată de o paralizie a autenticului în artă, dar și în relațiile interumane. Înțelegi și aprobi revolta împotriva superficialității, a imposturii, a inculturii. Te regăsești în frica sa de a nu fi părtaș prin tăcere și blazare la nașterea unui om nou, gol, urât, uniform, prea lesne programat și programabil. Doar că, la finalul unui spectacol fără muzică, ceva răsună în tine. Suntem toți locuitori în Cyrano de Bergerac. Simțim dragostea ca pe o poveste greu de trăit, dar alegem să o trăim, chiar imperfect și pasager. Apusurile își au rostul. Răsăriturile îți au rostul. Teatrul își are rostul. „Dacă teatrul mai ajută la ceva,atunci la asta să ajute: să te facă – nu să privești, nu să simți – ci să alegi.”  Și nu există destin,există doar alegeri. Aleg, deci exist.

Sursa foto https://www.tntm.ro/

 „De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano”

de Michele Santeramo

traducere Maria Rotar

Regia: Roberto Bacci

Scenografia: Corina Grămoșteanu

Cu: Matei Chioariu, Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc, Romeo Ioan și Cristina König, Cristina Rotaru Chiperi