DUȘMĂNIE sau menajeria de (re) sentimente

Publicat de Alina Maer pe ianuarie 18, 2022ianuarie 18, 2022

„Ce câine refuză o bucată de carne?! Nu de puține ori copiii au încercat să-l ia la ei pe lup, dar el stătea strâns în cerc, nemișcat până a doua zi, când se trezea Psihopatu’ din beție, să-l bage în casă.Atunci Borfașu’ făcea tumbe de fericire în jurul stăpânului. Simțeam că-mi plesnește inima de milă, de mintea slabă a cățelului, o minte incapabilă să asocieze mâna care-l hrănea, cu picioarele care-l omorau.”

Ne recunoaștem în povestea câinelui umilit toți cei care am făcut tumbe în fața celor ce ne puteau da atunci o bucată de carne. Spectacolul „Dusmanie. E ceva vindecator iî ale da oamenilor un obiect al urii lor”poate fi privit din mai multe unghiuri. Vârsta și experiența de viață a spectatorului  par a fi cheile de receptare. Pentru cei tineri, pentru care Epoca de aur este doar o pagină de istorie, spectacolul pare a avea ca teme principale raportul dintre realitate și ficțiune, modul în care notorietatea, mass media influențează viața celor ce cad sub vraja lor, dar și lupta pentru a deține controlul în relațiile interumane prin manipulare, minciună sau intimidare.

Pentru cei care am trăit parte din viață în colivii însingurate, spectacolul răscolește amintiri tăioase, rușini ascunse, revolte inutile. Noi, cei ce am dat din coadă și am aplaudat pentru un litru de ulei, o acceptăm și o înțelegem așa cum este pe Ioana(Mihaela Teleoaca). Personaj complicat și pitoresc, membră a fostei securități, logopedul lui Nicolae Ceaușescu în ultimii ani de viață, dar și consilier pentru terifiantele discursuri ale dictatorului, Ioana este prin ea însăși un  personaj. Filmul documentar realizat de Alina(Oana Pușcatu), o tânără și talentată cineastă care își sublimează traumele copilăriei prin artă devine un rechizitoriu, dar și un leac de iertare. Cele două personaje feminine  puternice, diferite sunt legate  prin existența lui Andrei (Alex Mirea), nepotul Ioanei, un tânăr însingurat, anti-social, dar cu real talent artistic.

Nu am văzut prima variantă a spectacolui, dar nu regret, pentru că am impresia că a doua a găsit exact actorii de care personajele au nevoie ca să își înceapă propria lor viață. Intensitatea confruntărilor  dintre personaje eeste marele atu al spectacolului, netezind incongruențele textului. Mihaela Teleoaca este Ioana! Vârsta actriței este una care adună ani ai trecutului, dar și un timp al prezentului care să dea posibilitatea de a nu mai privi înapoi cu mânie. Superbă scena de început în care Ioana își mângâie bibelourile, copii înghețați, simbol al unei maternități refulate. Practicând însingurarea și singurătatea, Ioana a experimentat  că oamenii îi  pot face rău și a început să folosească mecanismul de apărare al distanțarii. Neîncrederea în oameni vine la braț  cu pesimismul, cu  rădăcinilele lui  adânc înfipte în perioada comunismului. Actrița joacă elaborat, controlează scena  prin priviri tăioase și gesturi dure,  are forță dramatică, impetuozitate, dar și ceva de patriarh în noaptea existenței. Omul din spatele rostirii discursurilor dictatorului devine omul din fața istoriei, asumându-și trecutul și prezentul. Izolarea și absența unor relații sociale normale duc personajul în ridicol, așa cum ridicole sunt hainele pe care le poartă.

Unui astfel de joc este foarte greu să îi faci față ca partener de scenă. Doar că actrița Oana Pușcatu are atâta experență cumulată și atât  iureș interior, încât ține piept, uneori chiar se impune cu toată forța tinereții. Oana are nerv, consistență, dar și vulnerabilitate. Personajul ei este un copil-adult, care, deși a ajuns la maturitate din punct de vedere biologic, păstrează imaturitatea  din punct de vedere al dezvoltării psihice, emoționale și relaționale. Personajul Alina pare stăpân pe el, deși dezvoltarea psihologică și afectivă a fost ciuntită de traume în mediul ostil  în care a crescut. Pe muchie de cuțit, jocul Oanei alternează siguranța profesionistului care își face cu brio meseria, cu sensibilitatea și incertitudinea omului din spatele ecranului. Nu întâmplător regizorul Gabriel Sandu  apelează la multe  scene filmate  în direct, relevând diversele fețe ale personajului.

Frumoasă surpriza întâlnirii cu actorul Alex Mirea (Doamne, ce de actori tineri, frumoși și talentați avem!). Deloc impresionat de experiența partenerelor de scenă, Alex găsește resurse de a-și descrie personajul mizând pe latura lui introvertită și sensibilă ce vorbește, paradoxal,  mai mult decât o prezență zgomotoasă. Drumul lui de la traume și amintiri dureroase va fi totuși guvernat de forța tinereții, chiar dacă de anumite frici nu va putea scăpa niciodată în totalitate

Micro-universul propus de scenografa Raluca Alexandrescu utilizează la capacitatea  maximă spațiul de la Teatrelli și delimitează două spații narative. Primul, cel mai inspirat conceput, o adevărată metaforă, este o casă colivie ce ascunde trecutul, viața, obsesiile și spaimele Ioanei, fiind populat de bibelouri vetuste pe care nimeni nu are voie să le atingă, simboluri multiple ale  unei menajerii umane  piedute în timp. Al doilea imaginează o piscină secată în care personajele se zbat să nu se înece în propriile traume, Proiecțiile video ale Anei Cârlan, jocul de lumini conceput de Ștefan Vasilescu  susțin ideile  regizoralo-scenografice, devenind atuuri pentru conturarea complexității personajelor. Sugestivă scena în care Alina dezvăluie secretele descoperite ale copilăriei nu direct în fața spectatorilor, ci printr-o filmare cu ocazia decernării unui premiu. Muzica lui Xenti Runceanu inteferează inspirat cu scenele și proiecțiile, fiind un adjuvant pentru  înțelegerea subiectului, a subtilităților relațiilor dintre personaje.

Relația dintre singurătate și intoleranță, cea adusă  în discuție pentru prima oară de către  Hannah Arendt, descoperă printre cauzele totalitarismului singurătatea ce determină oamenii  să adere la ideologii totalitare care să îi ajută să-și (re)descopere un simț al scopului, precum și respectul de sine. Un astfel de text, o astfel de piesă precum cea jucată la Teatrelli este un act necesar și poate chiar reparatoriu. Am trăit  un timp îndelungat și rece în care s-au  internalizat și generalizat experiențele negative, fiind greu de delimitat victimele de  abuzatori, cât timp toți băteam din palme. Trăim un timp rece și comprimat în care ne nivelăm forțat, temându-ne se ne diferențiem. Unii dintre noi simțim deja că vom fi puși din nou să aplaudăm noua egalitatea în colivii virtuale și ne ia cu frig.

DUȘMĂNIE -E ceva vindecator în ale da oamenilor un obiect al urii lor

Regie și text Gabriel Sandu

Cu: Mihaela Teleoaca, Oana Pușcatu si Alex Mirea. (cu apariția specială a regizoarei de film documentar Mona Nicoară)

Producție video: Ana Cârlan

Scenografie: Raluca Alexandrescu

Muzica: Xenti Runceanu

DOP filmare: Mihai Ionescu

Lumini: Ștefan Vasilescu

Video Credits înregistrări Revoluție: Andrei Ujică (Videogramele unei revoluții).