E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT!

Nu, nu știam cine este Artemisia Gentileschi. Nu citisem nimic înainte, lăsând la garderobă haina spectatorului premium. Era ultimul spectacol al anului, voiam să fiu surprinsă, să alunec într-o poveste neștiută, având drept garanți ai calității spațiul exclusivist al Teatrului Act, regia lui Alexandru Mâzgăreanu, meșter în a lustrui bijuterii artistice în locuri intime, numele celor trei actrițe pe care le văzusem jucând mult atât în teatrul de stat, cât și în cel independent. Doar că nu a fost o simplă poveste! Ceea ce s-a petrecut pe scenă a activat toate dimensiunile mele, nu numai aceea de spectator. Pe scaunul de spectator, lângă mine s-au așezat juristul, mama, omul cetății, iubitorul de artă, profesionista ce s-a forțat să răzbească într-o lume în genere masculină. Fiecare din aceste „personaje” și-a pus o întrebare, a găsit un răspuns, a iubit sau a urât unul din personajele poveștii. Într-o oră jumătate de teatru, cu respirația oprită, cu toți analizatorii la pândă am trăit nu doar în Roma anului 1612, ci în toate timpurile și locurile în care se comit violuri, abuzuri, crime, unde justiția este sora geamănă a injustiției, unde prezumția de nevinovăție are picioare fragile gata mereu să se frângă, iar victima rămâne pe veci îngenuncheată în fața persecutorului.
Artemisia Gentileschi este cea mai cunoscută pictoriță din secolul al XVII-lea, generația de după Caravaggio. Mama ei, Prudentia Montone, a murit când avea 12 ani, rămânând în grija tatălui ei, artistul Orazio Gentileschi, într-un timp familiarizat cu agresiunile împotriva femeii.Ca pictoriță aspirantă, ea a putut să învețe doar în atelierul său, fiindu-i interzis atât intrarea la academie. Tatăl ei a încercat să o trimită la mănăstire, dar a acceptat ambițiile ei artistice când l-a angajat pe colegul său, Agostino Tassi, să o îndrume. Abuziv și apărat de legi nescrise, Tassi a violat-o pe Artemisia. În conformitate cu codurile morale și legale ale vremii, Tassi a promis că va „legitima” atacul prin căsătorie. O relație sexuală a continuat câteva luni pe această înțelegere, înainte de a reieși că Tassi era de fapta căsătorită cu o altă femeie, iar Orazio a dus cazul în judecată. A urmat un proces de șapte luni, timp în care Artemisia a fost rușinată și calomniată de asociații lui Tassi, supusă unui examen ginecologic și torturată pentru a verifica veridicitatea mărturiei ei. Tassi a condamnat, dar a fost eliberat în decurs de un an – probabil fost protecției papale.
„Este adevărat, este adevărat, este adevărat, este adevărat”, a răspuns ea, în timp ce era torturată. Povestea Artemisiei(„It’s True, It’s True, It’s True ”-2018, câștigător al premiului Fringe First) devine subiect de teatru documentar pentru Breach Theatre, o companie de performanță multimedia ce crează spectacole de explorare formal implicate politic care îmbină drama și documentarul. Vorbim de un teatru documentar (prin utilizarea stenogramelor originale ale instanței) ce aduce credibilitate și realism față de alte moduri de teatru.
Este meritul regizorului ALEXANDRU MÂZGĂREANU de a șlefui povestea înlăturându-i patina timpului, dându-i un nou suflu, făcând-o credibilă pentru orice epocă și orice societate. În ciuda faptului că procesul lui Tassi a avut loc în 1612, povestea este una care se simte, din păcate, actuală. Întocmită din dosarele instanței existente, având decor o presupusă sală de judecată, goală, rece, impersonală (Scenografia:ALEXANDRA BOERESCU), judecarea deloc imparțială a violului stărnește disconfort și conexiuni dureroase. Decorul simplu și aproape atemporal (podeaua, câteva obiecte mobiler, scaune, un cufăr, o găleată) nu ține să creeze senzația la manieră absolută a unei săli de judecată renascentiste. Alegerea costumelor (niște uniforme negre care se personalizează prin alternarea de accesorii-pălării, gulere, mantii) se înscrie pe aceeași linie a simplității. Dialogul viu și mișcarea scenică alertă sunt susținute de frânturi de muzică liturgică, pop și rock, clasică, în același ton de a aduce povestea în orice timp(Muzica: ALEXANDRU SUCIU).
Parte din decor sunt imagini supradimensionate cu două picturi celebre ale Artemisiei. În versiunea sa a scenei biblice”Susana și bătrânii”, doi bărbați ies din spatele unei balustrade de marmură, întrerupând baia Susannei. Capul și corpul ei se îndepărtează în timp ce ridică o mână spre ei, în ceea ce pare a fi o autoapărare ineficientă. Cealaltă mână îi apără fața. Poate că această Susanna nu vrea ca bărbații să o identifice sau să-i vadă angoasa.Cu această pictură a subliniat rezistența femeilor la opresiunea sexuală .„Judith și slujnica ei cu capul lui Holofernes”este a doua pânză, pe care la final cele trei personaje îmbrăcate în haine de epocă o recrează ăpe ritm de rock metalic.

Distribuția este totalmente feminină, trei actrițe schimbând între ele roluri,toate trecând prin postura de judecător-grefier-martor, ca până la urmă să se stabilească în rolurile principale. Ele apar mai întâi în haine masculine, reflexie a influenței mascuine în actul de justiție.
MIHAELA TELEOACĂ, o interpretează pe Donna Tuzia, presupusa însoțitoare/confidentă, oscilând între o aparentă naivitate și o condamnabilă complicitate. Șovăitoare și febrilă, intuieşti în sufletul personajului multe contradicții, frici, neputințe. Actrița îşi gradează bine stările, trecerile de la un cuvânt la altul, tensiunile psihologice. Ca restul distribuției, ea comută fluid între rolul ei de martor și cel de judecător care interoghează celilalți protagoniști.
FLORENTINA ȚILEA în acuzatul Tassi portretizează atât de bine odiosul personaj, încât irită și dezgustă. Dezbrăcată de orice atribut al genului său, actrița pendulează între o înșelătoare apatie și indiferență, la implicare moderată, ca să culmineze în tirade de agresivitate și dovezi de forță și autoritate. Aroganță și misoginism, empatie ucisă, cruzime sunt atributele unui personaj deloc dispărut, bărbatul rudimentar în concepții, oricât de scumpe ar fi straiele care îl înveștmântă. Prin postura corpului, gesturi, grimase, mișcări ale globilor oculari, scrâșnituri, modulații de ton, FLORENTINA ȚILEA reușește să redea întregul arsenal al manipulării deținut de agresor: minciuna prin omisiune, negarea, justificarea, minimizarea, atenția sau neatenția selectivă, diversiunea, evaziunea, intimidarea mascată, rușinarea, jucarea rolului de victimă, învinovățirea victimei, proiectarea vinii (datul vinii pe alții), simularea inocenței, simularea confuziei, afișarea furiei.
EMILIA BEBU strălucește în Artemisia Gentileschi. Este remarcabil şi convingător turul de forţă pe care îl face în lupta ei pentru dreptate, egalitate și adevăr. Jocul său viu, pătrunzător subliniază profilul personajului ca un aliaj de forță, vulnerabilitate, maturitate, suferință, fragilitate. S-a spus despre creativitate că ar presupune refulare şi durere. La un moment dat, actrița descrie în detaliu pictura sa care se confundă cu împlinirea dorinţei sau satisfacere prin fantezie a dorinţelor negate de principiul realităţii sau interzise de legile morale. Arta devine o modalitate de a exprima şi de a face faţă unor diferite presiuni psihice.
La sfârșitul procesului reinterpretat, Artemisia stă cu sânii goi în fața publicului, uitând de durere, de pudoare, implorând dreptul la adevăr. Titlul piesei este repetat din nou și din nou în acest moment emoționant în care ea stă aproape golă, expusă și vulnerabilă, privind în ochii publicului: „Este adevărat. E adevărat. E adevărat”. Mâinile îi sunt rănite, da nu și spiritul justițiar și încrederea în adevăr. Mesajul este puternic și complex. Finalul subliniază că acest proces nu este întreaga poveste a lui Gentileschi. Mândră și impunătoare, ea mărturisește publicului că va deveni prima femeie pictor acceptată în Academia di Arte del Disegno din Florența și va picta pentru familia Medici și regele Carol I, printre alții. Arta, munca susținută devin unelte ale eliberării, ale vindecării sau ameliorării traumelor trecutului.
Am plecat din sala de teatru promițându-i Artemisiei că voi repara o mare nedreptate. Dacă pașii mă vor mai duce vreodată spre Capodimonte, voi zăbovi nu doar în fața operelor lui Caravaggio, ci mai ales în fața pânzelor ei pictate cu sânge, rușine și suferință.E adevărat, lumea nu s-a schimbat, dar nedreptatea și umilința au glasuri din ce în ce mai puternice.

E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT!
de Breach Theatre
Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Alexandra Boerescu
Muzica: Alexandru Suciu
Cu: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea
1 comentariu
E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT! – newwavefest · mai 31, 2024 la 11:58 am
[…] ❝ Pe scaunul de spectator, lângă mine s-au așezat juristul, mama, omul cetății, iubitorul de artă, profesionista ce s-a forțat să răzbească într-o lume în genere masculină. (…) Într-o oră jumătate de teatru, cu respirația oprită, cu toți analizatorii la pândă am trăit nu doar în Roma anului 1612, ci în toate timpurile și locurile în care se comit violuri, abuzuri, crime, unde justiția este sora geamănă a injustiției, unde prezumția de nevinovăție are picioare fragile gata mereu să se frângă, iar victima rămâne pe veci îngenuncheată în fața persecutorului. ❞ Alina Mariana Maer în Scene și cuvinte […]