EU SUNT PROPRIA MEA SOȚIE sau Charlotte a noastră, a tuturor
„Este loc pentru toate!”șoptește Charlotte așezându-și delicat piesele miniatură într-o cutie de lemn. Este loc pentru toate, pentru toți în lumea asta mare îți spui în gând după ce Charlotte își toarce povestea în fire moi, dar dense, împletite cu povestea timpurilor noastre. Charlotte se alintă, se dojenește, se înțelege, se acceptă, se iubește, se risipește, se recompune, se alină, se caută, se privește, se miră, dar mai ales, se mărturisește pentru ca timpul să nu o transforme într-o piesă de muzeu, într-un artefact straniu și fără rost.
„Universul extrem de bogat al lui Charlotte, atât interior, cât și exterior, m-a fascinat încă de la prima lectură a textului” afirmă tânăra regizoare Teodora Petre, care ne-a obișnuit cu propuneri de spectacole rezultate ale unor traduceri personale din texte necunoscute publicului din România. Un astfel de text este și piesa „Eu sunt propria mea soție”(„I Am My Own Wife”), scrisă de Douglas Wright, câștigătoare a premiului Tony în 2004, fiind și prima monodramă care a primit un premiu Pulitzer în același an. „Nimic mai puțin uluitor. O poveste grozavă.” The New York Times „Acest spectacol merită fiecare premiu existent.” Wall Street Journal sunt câteva dintre aprecierile primite de autor.
Douglas Wright (născut 1962) este un dramaturg, libretist și scenarist american. Personajul principal al piesei premiate este un celebru travestit german, Lothar Berfelde (viitoarea Charlotte von Mahlsdorf). Wright a mers în Germania în 1993 pentru a se întâlni cu Charlotte din a cărei poveste se inspiră piesa. Materialul brut rezultat din înregistrările convorbirilor a fost șlefuit, rezultând, așa cum arată criticul Michael Feingold, în recenzia sa pentru Village Voice „… o piesă care, într-un fel, nu este o piesă de teatru, și o piesă de teatru care este în toate privințele o piesă de teatru. Și frumusețea ei… intră în categoria de a fi întotdeauna două lucruri deodată. ” Feingold spune că Charlotte este „un adevăr care te invită să nu-l crezi, dezamăgitor și primitor, cu un sunet total sincer și fals, în aceeași clipă”.
Lothar Berfelde s-a născut în 1928 în Berlin unde a trăit cea mai mare parte a vieții. După împărțirea orașului în urma celui de-al Doilea Război Mondial a rămas în Berlinul de Est unde pasiunea sa de colecționar obiecte vechi a dus la crearea unui mic muzeu. Lothar, devenită Charlotte von Mahlsdorf, a simțit că este un „spirit feminin prins într-un corp masculin” și s-a referit întotdeauna la „el” ca „ea”. Există și o autobiografie cu același titlu ca piesa lui Doug Wrigth (I Am My Own Wife) în care lupta pentru afirmarea identității și libertății sexuale se prezintă paralel cu zugrăvirea cadrului social și politic în cea mai tulbure perioadă a Europei(nazism, comunism).
Regizoarea Teodora Petre și ceilalți membri din echipă de creație au cercetat intens ce s-a publicat despre Charlotte, abordând personajul fără stridențe, fără curiozități exotice, punând în tiparele particularului esențe de universal. O analiză a autobiografiei celui mai celebru travestit din Berlinul de Est, analiză aparținând jurnalistului Thom Nickels subliniază decența, simplitatea și firescul caracterului Charlottei: „Nu există peruci pline de farmec în dulapul ei, nu există machiaj în dulapul ei cu medicamente, nu există rochii neplăcute pe care să le poarte în baruri pentru homosexuali sau trăsături ostentative”.
Actorul Gabi Costin înțelege exact mesajul și o creează pe Charlotte în aceste coordonate. De după o perdea argintie care separă scena, Charlotte se ivește timid, cu un zâmbet ironic. Ne privește pe fiecare, noi o privim pe ea. Un bărbat solid, îmbrăcat într-o rochie neagră, cu un batic negru pe cap și cu un șirag de perle, unic semn de cochetărie feminină. Așa începe un one man show, o uluitoare lecție de actorie, o probă de talent, responsabiltate și rezistență în fața presiunii, probă trecută cu alură de învingător de către Gabi Costin. Două ore de teatru și viață, fără ezitări, fără poticniri sau scăpări de ritm, timp în care actorul dovedește o profundă înțelegere a textului după o deliberare interioară la fel de profundă.
Gabi Costin schimbă unghiul de vedere și starea de spirit a personajului(de fapt a tuturor personajelor), dar și a spectatorilor. Empatia din partea publicului, atunci când se vorbește despre despre viața opresivă a trăirii sub supravegherea Stasi a unei persoane gay, nu este cerșită sau smulsă cu forța. Ea se naște din verosimil și necesar, din înlănțuirea logică a faptelor. Când Charlotte vorbește apoi despre asocierea ei cu Stasi, poliția secretă se lasă din nou la mâna și judecata publicului. Actorul riscă și mizează pe relevarea unei inteligențe reci, fără pasiune, aproape lipsite de scrupule. Charlotte răspunde ambiguu la întrebări, ocolește răspunsuri tranșante. Se alintă, se codește, nu se scuză direct, își lasă libertatea de-ai decide soarta. Nu este decât un om prins în vâltoarea vremilor care vrea înțelegere, nu iubire, nu apreciere. Se simte grija pentru fiecare detaliu, fiecare gest. Un sincer„bravo”Alinei Petrică pentru mișcare scenică. Charlotte se mișcă printre obiecte în pas de dans, calin, ușor, are o relație specială cu fiecare lucru din muzeul său, relație tradusă în tandrețea atingerii și în priviri încărcate de blândețe. Dansul cu și printre obiecte este, de fapt, dansul printre amintiri, amintiri suport, amintiri barieră.
Nu am numărat câte personaje interpretează Gabi Costin, doar le-am identificat în funcție de tonalitatea vocii, modulații, în funcție de un zâmbet sau de o grimasă, de o mișcare tipică sau de o privire aruncată într-un mod anume. Nu se schimbă costume, nu se apelează la trucuri ieftine, exterioare. Impecabilă reprezentarea scenică a autorului piesei, oferind textului credibilitate și veridicitate, întrucât personajul Doug preia uneori rolul de narator. Un singur actor vorbește cu el însuși, cu multe personaje, cu spectatorii, cu lumea întreagă. O face atât de bine încât vocile încep să deseneze chipuri în mintea noastră. Doug este și el pe scenă, dar și mătușa îmbrăcată în haine de bărbat. Vezi anchetatorii abuzivi, dar și condamnații tremurând în celule sinistre, vezi ziariști dornici de scandal, dar și oprimați în căutarea unei fărâme de iubire. Se simte marja de libertate în tandemul regizor -actor.Un singur ACTOR îmbină doze de sensibilitate, stângăcie lucrată, charismă, asumare, ludic ținând sub control sala, fără a sacrifica nicio nuanță a poveștii, dimpotrivă, dezbrăcând-o de orice fantasmă, exagerare sau mistificare.
Parteneriatul dintre regizoarea Teodora Petre și scenografa Ioana Pascha a devenit deja o marcă neînregistrată, o formă rară de prietenie în lumea artistică din care cel mai câștigat este spectatorul, descoperitorul lumilor pe care cele două artiste le deschid generos și sincer. În prima parte a spectacolului universul personajului principal este redus la o cutie de lemn cu piese de muzeu în miniatură și la un fonograf. O perdea argintie în spatele căreia presimți că se vor întâmpla fapte pe care trebuie să le cunoști aduce o notă de mister. În a doua parte suntem invitați în muzeul-bar al lui Charlotte. Excelentă ideea de a folosi sala subsol a teatrului, cu pereții săi de cărămidă roșie, în care experimentezi senzații de intimitate, singurătate sau claustrofobie. Scenografa Ioana Pascha nu aglomerează spațiul, aducând în el acele piese miniatură aflate în cutia de lemn din prima parte a piesei. Fotolii, mese, fonografe, afișe, ziare vechi, felinare, dar mai ales ceasuri agățate de tavan sunt prinse într-un joc de lumini și umbre. Lighting-designu-l(Ioana Pascha) constituie și el o formă de limbaj integrat perfect în scenografie. Lumina decupează obiecte cod, clar-obscurul subliniază momentele de tensiune sau de confrunare interioară.Gândul fuge la peștera lui Platon, la pericolul stârnit de aparențe și neștiință. Cine ține făclia, nu cumva încă ne strâng lanțurile prejudecăților și convenienților? Proiecțiile video, sub semnătura lui Gabi Costin (pe ecran mare în prima parte a piesei, pe ecranul a două televizoare în a doua parte) marchează momente cruciale în istoria Berlinului, a Europei în general. Superb universul sonor imaginat de Cezar Antal!. Fără a fi dulceagă sau excesiv romanțioasă, muzica, fie că sunt cântece de cabaret, fie fragmente de pian sau sonorități reci, chiar agresive ajută actorul în interpretarea celui mai dificil, consistent și mai prezent personaj, frica. Oricum ai vorbi despre ea, cu zâmbetul pe buze, ironic, oricum ai privi-o, direct în ochi sau cu gene plecate, frica există în fiecare dintre personaje, frica domină cele două regimuri opresive, frica determină fugi, abuzuri, trădări, evadări. Cu mâinile împreunate pe labele a doi lei, doar copilul Charlotte îmblânzește frica zâmbindu-i calm și curajos.
Demersul regizoral este sigur și unitar reușind a îmbina conturarea contextului politic, cultural și social al epocii cu sublinierea psihologiei personajelor. Charlotte este despre istoria unui zid care a separat Berlinul, oamenii și speranța prin valuri de beton și sârmă ghimpată, despre Stasi, poliția secretă a Germaniei de Est, una dintre cele mai eficiente forțe de poliție de securitate din lume creată după forțe similare din Uniunea Sovietică. Charlotte este despre homofabie prin reamintirea destinului unei femei în trup de bărbat în regimurile opresive și represive ale guvernelor naziste și comuniste. Charlotte este despre tărie, încredere, curaj, libertate. Jocul între adevăr și ficțiune provoacă luciditatea morală, estetică și politică a spectatorului. Povestea lui Charlotte merge mai departe. Restul este zgomot.
EU SUNT PROPRIA MEA SOȚIE
Teatrul Mic
de Doug Wright
Traducerea și regia:Teodora Petre
Scenografie și lighting design:Ioana Pashca
Mișcare scenică:Alina Petrică
Muzică originală:Cezar Antal
Video:Gabi Costin
0 comentarii