FOXFINDER sau adevărat tratat de manipulare
Siguranță. Spaimă. Singurătate. Suspiciune. Patru stâlpi ce susțin zidurile unei lumi confuze, sumbre și stătute în care golul are consistența plinului, albul devine negru, susul țintește spre jos, absența se confundă cu prezența, călăul are atestat de victimă, minciuna zboară cu aripi de adevăr, agresiunea poartă blazonul libertății. În această lume se derulează o poveste amestec de real și imaginar, de logic și ilogic, de poetic și absurd existențialist. Pornim cu toții la vînătoarea de vulpi, de vrăjitoare, de vinovați știind că ignoranța și frica nu sunt gloanțe oarbe, ele pot vătăma orice fărâmă de luciditate și pot anihila orice formă de rațiune. În mijlocul unui viitor distopic (oare?), apocaliptic, pâclos, în timp ce omenirea se confruntă cu foametea și frica provocate de vulpi feroce, o familie de fermieri, William și Judith Cowey discută calm despre vreme, simțind că, probabil, va ploua. E Anglia? E lumea întreagă în preajma unui nou potop universal?
Așa începe spectacolul „FOXFINDER”, în regia lui Cristi Juncu, montat în premieră în Romînia după piesa lui Dawn King. Scriitoarea Dawn King s-a născut în 1978 în Anglia. După ce a studiat „Writing for Performance” la Goldsmiths University, Londra, ea a devenit membră a Teatrului Soho și a Teatrului Royal Court (în Programul Young Writer’s). În 2011 a câștigat Concursul Papatango New Writing cu piesa„Foxfinder”, o parabolă inteligentă în care vulpile sunt creaturi malefice și omniprezente care bântuie fermele și amenință viața planetei și civilizația. Aceste animale trebuie găsite și eradicate, chiar dacă ele există doar în închipuire. Urmare a succesului piesei a avut premiera la Teatrul Finborough din Londra, în 2012 Dawn King a fost votată „Cel mai promițător dramaturg” la Off-West End Awards.„FOXFINDER poate să arate influența lui Arthur Miller și să aibă ecouri ale lui Kafka, dar rămâne o lucrare captivantă și individuală, care bântuie mintea mult după ce ai văzut-o… Este cea mai convingătoare lucrare nouă pe care am văzut-o anul acesta. ”scria pentru „Guardian” criticul Michael Billington după premieră.
Un cuplu de fermieri, Samuel și Judith Covey este deja tulburat de moartea fiului lor și de recoltele eșuate. Ei locuiesc în mediul rural din Anglia, menținându-și ferma controlată de guvern cu teama constantă de a pierde totul. După ce au suferit multe luni de înrăutățirea și diminuarea recoltelor, ei au atras atenția guvernului și, urmare a unui pont anonim, sunt investigați de William Bloor, un „Foxfinder” de 19 ani, pentru a explica și preveni o contaminare suspectată. Fermierii așteaptă cu nerăbdare sosirea lui William Bloor. Viața lor depinde de ancheta lui William. Pentru Bloor, vulpea este inamicul nr.1 al omenirii, are forța de a contamina fermele, de a influența vremea, de a provoca rătăciri mentale și chiar de a ucide copii, de aceea ancheta se prelungește, destabilizează structura ancestrală a statului și erodează relațiile de încredere și prietenie dintre oamenii care se cunosc și se ajută de-o viață. Care vor fi concluziile acestui „foxfinder”? Ceea ce va urma va schimba cursul tuturor vieților lor, pentru totdeauna. Dawn King nu cufundă într-o poveste întunecată, o alegorie profund nuanțată, tratând temele totalitarismului și mecanismelor sale într-o manieră asemănătoare unei pilde într-o lume fictivă, aparent arhaică.
Scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu este pusă în slujba realismului și ne introduce într-un univers ce parcă miroase a pământ ud. Între pereți de lemn, pe o turnantă, se construiește locuința sărăcăcioasă și deloc intimă a familiei Cowey, cu încăperi înguste, neprimitoare, cu mobilier auster. Actorii intră și ies constant pe uși, coordonarea scenelor și schimbarea personajelor pe scenă este fluentă și rapidă.Trecerea spre exterior se face cu ajutorul unor uși și ferestre ce nu permit nici ele un schimb de energie sau lumină. Traian Marin (Lighting design) menține spațiul scenic în penumbre, semiîntuneric și lumini difuze, fără demarcarea momentelor zile. Mama Pământ nu pare deloc primitoare, iar Tata Cer privește detașat, nu revarsă nicio rază, refuzând darul luminii Apa țârâie enervant, aducând ideea unei ploi fără de sfârșit. Se sfârșește o lume înecată în umbre, prejudecăți, singurătăți și spaime? Într-o alianță perfectă cu scenografia și iluminatul scenic, muzica cu adevărat originală semnată de Cristina Juncu îndeplinește un dublu rol. Un ropot de tobe amintește de plutoanele de execuție, impune și accelerează ritmul spectacolului, induce preziceri funeste. Subliniind ideile textului, pericolul crescând, încordarea, paroxismul anticipând „execuția” din final, muzica instrumentală se completează cu songurile interpretate a capela de către Andrei Ionescu, Iulian Sfircea și Visarion Udatu. Acordurile liturgice contrastează cu versurile absurde, de un umor macabru, accentuând atmosfera lugubră a unui sfârșit imanent.
Mi se pare o impietate să spun că distribuția spectacolului este formată din vedetele teatrului. Teatrul Excelsior nu are vedete (în sensul superficial, la modă), ci actori și echipă. Între cei patru actori, parteneri în multe alte producții, simți lipsa concurenței pentru ierarhii iluzorii, în favoarea unei construcții solide și echilibrate.
Bogdan Nechifor în Samuel Covey fructifică din plin experiența personajelor jucate în Trilogia minelor, dar nu cu manierism, ci speculând coordonatele tragice, dar și comice ale personajului său.„Un sistem care nu pune preț pe gândirea critică îl împinge pe Samuel într-o situație fără posibilitate de apărare. Pretextul e o vulpe nevăzută. Astfel el trebuie, ca mulți dintre noi, să facă vizibil ceva ce nu se vede. Ca să se vadă asta, noi am făcut un spectacol.”Bogdan Nechifor, despre Samuel Covey. Natura taciturnă și depresivă a lui Sam nu exclude sclipirile de tandrețe în relația cu soția sa, pasiunea exaltată în scenele de urmărire a vulpilor, umorul mocnit în discuțiile cu William. Impecabila scena în care vânează cu fanatism vulpi iluzorii pentru a se izbăvi de o prezumtivă vină a morții fiului său.
Ar fi îndeajuns o singură scenă(cea a trădării familiei Covey) și tot ai simți talentul Oanei Predescu într-un rol inedit de compoziție. „Într-o lume a fricii, a conspirației și manipulării, Sarah este vocea rațiunii, un bufon al cetății, o nebună cu ochii deschiși. În spatele imaginii ei ciudate și bezmetice se ascund luciditatea, curajul și adevărul.”explică actrița interpretă a personajului Sarah Box. Luciditatea și forța de argumenta, spaima și responsabilitatea pentru soarta familiei sale, vocea prieteniei și solidarității sunt redate ferm, nuanțat, simplitatea personajului coexistând cu un consistent simț moral.
Dana Marineci în Judith Cowey are un discurs scenic calm și ferm, nu cade în patetism, nu se alimentează din tragedia pierderii copilului său.„Judith Covey, personajul pe care eu îl interpretez, poartă cu ea lumina omului care nu-și pierde credința în ciuda tuturor încercărilor prin care trece. Marele ei dar este angajamentul și are mult de-a face cu acceptarea vieții. Angajamentul lui Judith este de a urma călătoria până la capăt, chiar dacă asta o va martiriza.”declară Dana Marineci despre personajul său”. Dinamica în scenele cu cei doi parteneri este extrem de atent studiată, doar așa reieșind firescul relației dintre doi tineri care experimentează sexualitatea și fricile lor, dintre doi soți care au uitat să își exprime profunzimea sentimentelor.Interpretarea Danei Marineci este echilibrată și emoționantă. Ea întruchipează perfect o femeie cu suflet bun, care se ține dreaptă în fața loviturilor sorții, care încearcă să înțeleagă și să pondereze pe cei doi bărbați ce sunt complet scăpați de sub control. Controlul lui Judith nu înlătură naturalețea sa, își domină deseori partenerii prin priviri ferme, joacă măsurat între ofensivă și defensivă, punctează atât cât trebuie, ce trebuie.
Dan Pughineanu, interpretul personajului William Bloor, ne oferă din nou o impecabilă lecție de actorie. William Bloor, căutătorul de vulpi, este adevăratul protagonist și cel mai original personaj, cu valențe de erou tragic. Eliberarea fermelor prin stârpirea vulpilor este singura lui misiune în viață. A fost instruit încă din copilărie să creadă că aceste animale sunt sursa viciu și defect al oamenilor și al naturii. El nu cunoaște dragostea, doar datoria. Pe măsură ce William investighează, relațiile lui cu Sam și Jude Cowey devin puternice și periculoase. Jocul lui Dan Pughineanu subliniază agresivitatea extremă, fragilitatea emoțională a personajului, surprinzând perfect echilibrul dificil dintre responsabilitate, naivitate, nesiguranță și autoritate asumată pe care o întruchipează acest personaj. „Una dintre temele centrale ale spectacolului nostru este responsabilitatea; față de familie, față de țară, față de pornirile pe care le avem și greșelile pe care le facem. Lipsa asumării responsabilității este catalizatorul tuturor evenimentelor din spectacol și transformă fiecare personaj într-un monstru.”afirmă actorul înțelegând substraturile textului dincolo de tenta distopică. Dan Pughineanu nu prezintă o caricatură a unui tip violent și abuziv, ci un personaj complex, complicat și zbuciumat, cel mai bine dezvoltat în monologuri interpretate la cote de tensiune maximă, cu ochii arzând, o tensiune ce se transmite spectatorului ca un scurt-circuit. Marioneta sistemului a instituției guvernamentale, spălat pe creier, Blood se mișcă reținut, aproape mecanic, zâmbește fals și încordat, are un tremur nevrotic greu de controlat, mai ales când se află în apropierea lui Judith. Robotul uman căruia, prin manipulare, i s-au amputat hălci de uman, se bâlbâie stângaci și se poticnește în explicații, pierde controlul și ramâne pentru câteva momente doar un tânăr de nouăsprezece ani care plonjează în apa înșelătoare a nesiguranțelor adolescentine. Dan Pughineanu redă tensiunea sexuală care îl chinuie în acord cu latura sa întunecată, păstrând fărâme de uman în dorințele și anxietățile personajului său, și el o victimă.
”Absența vulpii e un semn al prezenței ei!” este replica chintesență a absurdului. Vulpile nu sunt ce par a fi, oamenii nu sunt ce par a fi, cuvintele nu spun doar ce trebuie să spună. Textul(traducere Bogdan Budeș) te incită la o dublă receptare. Pe de o parte ascultăm un dialog simplu, cu oameni simpli, despre nevoile, grijile, fricile lor, pe de altă parte această simplitate pare o perdea în spatele căreia cuvintele devin coduri, frazele au încărcătură simbolică, gândul receptorului fugând spre Kafka și Camus („Chiar atunci când vremea ciumei trecuse, ei continuau să trăiască conform normelor ei.„) .
Cristi Juncu, a construit un spectacol filozofic, antitotalitar, antisistem, despre descompunerea gândirii și a analizei critice, despre uniformizarea și depersonalizarea individului, despre oprimarea sentimentului de libertate. În folclorul românesc, vulpea păcălește, manipulează pe urs. În piesa lui Dawn King vânătoarea de vulpi devine un mecanism periculos și perfid de manipulare. „Istoria ne urmărește” obligându-ne să ne reamintim de al Treilea Reich, de Marea Foamete din China sau Rusia, de Gestapo, de Gulag, de reala vânătoare de vrăjitoare din timpul Inchiziției, dar și de cea simbolică din vremea Războiului Rece. Trimiterile la stereotipurile omniprezente și concepțiile greșite din jurul realității, la modurile în care curentul cancel culture au modelat și distorsionat înțelegerea noastră, la propaganda condusă de iraționalism, diversiunea, agresivitatea ascunsă cu ingredientele sale declanșarea vinovăției și rușinea, fac din FOXFINDER un spectacol necesar, un manifest pentru prezența rațiunii și absența confuziei de valori, pentru firesc și măsură. Pentru că în lumea în care trăim, oricând„fără să fi făcut nimic rău, ne putem pomeni într-o dimineață arestat”.
FOXFINDER
de Down King
traducerea Bogdan Budeș
– premieră pe țară –
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Muzica originală: Cristina Juncu
Lighting design: Traian Marin
Cu: Dan Pughineanu, Bogdan Nechifor, Dana Marineci, Oana Predescu și Andrei Ionescu, Iulian Sfircea și Visarion Udatu.
0 comentarii