FRUNZE DE DOR sau glasul pământului, glasul iubirii

Publicat de Alina Maer pe

 

Motto:„Pămîntul, istoria şi limba sînt trei stîlpi pe care se ţine neamul.”((I. Druţă)

O scenă goală! Te surprinde austeritatea ei și te întrebi unde este decorul, cât de schematice și stilizate  vor fi personajele. O muzică blajină începe să se audă, freamăt, voci, chipuri. Un singur chip multiplicat în mai multe, o voce polifonică, amestec de motet și madrigal, o inimă năvalnică pulsând în toate colțurile.„Motor!” îți vine în minte, pentru că tot ceea ce se întâmplă pe scenă pare un film naiv, în care lăcrimezi pe un obraz, în timp ce celălalt se îmbujorează de emoție. Istorii simple, dar  eterne și  adevărate sunt convertite prin confesiunea personajelor în povești cu iz de legendă. E teatru, e poveste, e istorie, e sfințenie, e viață!

Spectacolul „Frunze de dor” al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău este adaptare după romanul cu acelaşi nume al scriitorului basarabean Ion Druţă. Acţiunea se petrece în satul Valea Răzeşilor, în primele zile pace de după cel de-al doilea război mondial. Un roman emblemă pentru Republica Moldova, un pilon pentru regăsirea identității naționale devine în viziunea regizorului Alexandru Cozub un uriaș spectacol de teatru a cărui valoare constă în densitatea epică, profunzimea psihologică a personajelor individuale, dar mai ales a personajului colectiv, satul basarabean, în idei regizorale de o sensibilitate aparte, în revărsarea de energie a actorilor.

Coerența și unitatea stilistică a spectacolului nu sunt niciun moment puse în cumpănă. Pe linia romanului, adaptarea nu limitează piesa la condiția de poveste bucolică, ci  îi caută esențele filosofice, subliniază ingenuitatea substraturilor sufletești ale omului de la sate. „Polifonia muzicală înseamnă dezvoltarea simultană a două sau a mai multe voci (linii melodice) care, deși perfect legate, își păstrează o relativă independență” scria  Kundera în  Arta romanului. Putem vorbi în această abordare de un spectacol polifonic. Valea Răzeșilor nu trebuie considerată „o suprafață”, ci mai degrabă un rezultat al acumulării nostalgiei,  proiecția unei istorii la limita dintre real și magic. Timpul are o dimensiune  orizontală, reflectată într-un lanț al destinelor legate prin fire puternice și cu noduri bine strânse, dar și verticală, prin prezentarea unor straturi, generații după generații. O serie de teme  sunt adunate fără a da impresia de conglomerat, ci mai degrabă de aliaj lucrat cu pricepere: munca, originea neamului și continuitatea, istoria, amprenta istoriei asupra familiei, călătoria, iubirea, sacrul și profanul, pământul.

Piesa este  izbândă în lupta  de păstrare în memoria colectivă a unor evenimente petrecute într-un timp nu foarte îndepărtat. Satul are un dublu statut: cel realist, cu detalii clare, sigure, specifice unui spațiu din Basarabia, dar și mitic prin trecerea elementului real la nivelul legendei. Nu întâmplător regizorul utilizează procedeul fotografiei care  poate imobiliza timpul. Elementul cinematografic asigură reluarea în piesă  a unor scene semnificative (plecări, reuniri, întâlniri) și derularea acestora sub un efect slow-motion, pentru a lega între ele poveștile în scopul găsirii unui sens existențial-identitar. „Îi bun tovarăş drumul. Vrednic tovarăş. Taci tu – tace şi el, ai ceva pe suflet, te ascultă ca un frate şi ce-a auzit, moghila, ici rămâne pe veci. Câtă lume, câte destine! Cum au venit, aşa s-au şi dus, iară drumul zace mut cu tot ce-a fost pecetluit de copite, roţi şi picioare.”

Călătoria cercetează spațiul și timpul frunzelor de dor cu perspectivele sale plecarea, revenirea, bucuria, renunțarea, reconstituirea, abdicarea, toate într-un impecabil „spațiu gol” creat de scenograful Iurie Matei. De la o scenă la alta se strecoară detalii care conturează atmosfera și susțin ideile regizorale: din văzduh cade o ploaie de pantofi, inutili pentru o umanitate căzută într-un război de neînțeles, o căruță străbate scena trasă de cai  „supranaturali”, măști, lăstari, șervete, multe banchete din lemn care dispus în moduri diferite pot deveni sală de clasă, tranșee, mobilă domestică, garduri. Nu este vorba de uzata scenografie „economică și funcțională”, ci de inspirație, imaginație, esență. Conceptul vizual al  spectacolului nu se rezumă la recuzită, el integrând și costumele realiste create de  Stela Verebceanu într-un ansamblu cromatic de bun gust, din țesături naturale, cu imprimeuri sobre și croieli arhaice. De neuitat universul sonor al spectacolului. În viziune biblică, sunetul original este cuvântul, sinonim cu  adevărul pur, fără granițe lingvistice sau fizice. Fragmente stilizate din  melodii populare, bucăți repetate obsesiv cu alură de cor antic, vocea superbă a unei actrițe doinind cât să se audă peste Nistru și mai departe. Luminile  au o respirație tainică provenită din amestecul realității cu irealitatea

Rând pe rând, actorii vin la marginea scenei şi ne explică frânturi din identitatea personajelor și bucăți din istoriile lor. Adresarea discursivă nu obosește, dimpotrivă, te ține prins ca într-o șezătoare vastă și multicoloră unde se torc visuri și se țes destine. Adevărul este relativizat în funcţie de vocea care spune povestea, iar credibilitatea foarte relativă a memoriei nu suspendă complexitatea poveştii. Interiorul bogat al personajelor, legătura lor indisolubilă sunt potențate de o distribuţie amplă, care funcţionează desăvârșit, se mișcă precum un lan în bătaia vântului, se simte, se sprijină, se leagă replică de replică. Un joc generos pe aceleaşi coordonate, fără orgolii, fără diferențe ostentative între „principali”și „secundari” ,o armonie a mișcării uluitoare, intrări și ieșiri, unduiri, șiruri desprinse și țesute ca într-o horă. Mișcarea scenică realizată de  Oleg Mardari este susținută de efortul de grup impresionant, energia în scenă menținându-se la cote înalte.

Alexandru Leancă în  Badea Mihalache reușește o bună subliniere a patriarhalității intrinseci eroului, are un fel sfătos de a povesti, are sarcina de a fi un serios cap de familie, de aici  nevoia de o grijă în plus pentru sobrietate şi autenticitate. Angela Ciobanu înLelea Catinca te privește în ochi cu blândețe și duioșie, are vocea caldă, dar fermă, iar lumina chipului personajului său izvorăște dintr-o viață simplă, închinată familiei și credinței. Petru Oistric nu este doar Badea Zânel, ci TATĂL, tatăl care fuge de adevărul unei scrisori, tatăl care nu știe să plângă, dar care împietrește în suferință, tatăl care mormăie în gând povețe nerostite, tatăl care pune pe cap o pălărie prea mare unui copil forțat sa crească brusc pe măsura ei. Scenele în care vrea să scape de scrisoarea care îi frige mâinile și creierul, în care stă țeapăn pe o bancă cu moartea fiului cel mare în gât ca un bol de jăratec sunt printre cele mai intense.

Margareta Pântea  înnobilează personajul său, mătușa Frăsâna, cu o forţă incredibilă, are o atitudine demnă precum o eroină de tragedie antică, dicție impecabilă, o frumusețe regească,  iar tăcerile ei sunt sfâșietor de expresive. Toader interpretat de  Mihai Zubcu pare imponderabil, o nălucă venită să tulbure tihna satului, un spirit trist și neodihnit. Olga Triboi (Mătușa Zamfira / săteancă) este aprigă,cu intervențiile condensate și sincere. În postura de Instructorița Ekaterina Andreevna, Doriana Zubcu-Marginean se simte confortabil, personajul este pe linia celui din „Capcana”și se  înfruptă din plin din calitățile fizice izbitoare ale impunătoarei actrițe. Cuvintele în limba rusă rostite de ea crapă duritatea limbii lăsând comicul să își facă de cap. Devenită„săteancă”, dna Zubcu-Mărginean leapădă trufia leninistă, se îmbracă în haina țărăncii guralive și curioase.

Fie că este Lelea Artina, fie o simplă  săteancă, Aliona Triboi punctează nuanţat exact caracteristicile personajului cu naturaleţe şi lejeritate. Nicolae Darie (Moș Dănuță / sătean) jonglează virtuos  cu umorul și cu tristețea, mereu la unison cu ceilalți, mereu „pe fază”. Mihaela Damian( Mătușa Mafta / săteancă) își expune personalitatea voluntară, având o prezență scenică efervescentă.Tinka Mardari (Verunea / elevă / țiganca / săteancă) este adjuvantul ideal în scenele de grup, menținând concentrarea expresiei şi forţa în personajul individual. Igor Babiac (Vasile Pânzaru / neamțul / marinar / sătean) glisează între o rigiditate didactică impusă de prestanța funcției, un patetism al intelectualului dornic să schimbe lumea și emoția stârnită de o posibilă iubire.

Fetița / elevă / săteancă, în toate ipostazele  Draga-Dumitrița Drumi mizează pe o abordare caldă, omenească, inteligentă, consistentă în construcția personajelor. Ana Tkacenko este mereu departe de un joc liniar, reușind să adune în personalitatea sa ce se decupează vizibil din întreg, candoarea unei fetițe înțepenite de frig, neastâmpărul și  izul șugubăț al unei eleve, asprimea și intransigența unei țărănci autoritare. Nicolae Ghereg în Directorul clubului alunecă în entuziasmul construirii omului nou, apoi se temperează, trece lejer la postura  polcovnicului sau a simplului sătean, prezenţe pe care nu o poţi ignora.

Ghenadie Gâlcă  are experiență, un munte de carismă și o spontaneitate fermecătoare, dar fără a pierde detaliile necesare celor cinci roluri (Poștarul / fotograful / cioroiul / elev / sătean). Permanent în dialog cu publicul, te duce cu gândul la antinomia „totul curge“versus „totul stă“. Dacă în postura poștarului este o chintesență a aștepărilor, a drumurilor, a întoarcerilor, în cea a fotografului poartă aparatul simbolic dat de la regizor la personaje, urmărindu-se surprinderea timpul sub forma unei clipe, ca o formă a victoriei contra efemerității. Valentin Zorilă, ce actor complex!  Mai ales când ripostează împotriva  formelor nefaste de intruziune artificială a activistului de partid în viaţa ancestrală a satului.Un staroste cu o gamă diversă de reacții fizionomice și emoționale în funcție de evenimentele satului, un sătean impunător și hâtru, dar mai ales un cal înțelept și clarvăzător, rol în care fantasticul se îmblânzește, te face să te muți în basm. Personajele lui Iurie Focșa(Ichimaș / mânzul Vasca / elev / sătean) se adapă de la rezervorul de tinerețe și talent ce pare a fi arhiplin.

Alexandru Pleșca îi dăruie personajului Scridon valențe multiple: un frumos pierde-vară, un fanfaron duios și plin de farmec, un etern student la universitatea iubirii de a cărui diplomă se teme. Actorul merge în echilibru pe puntea îngustă între autoironie și patetism,  are sclipiri histrionice, se temperează la timp, ferindu-se inteligent de orice tușă groasă.„Of, Domnica, Domnica...”rămâne replica definitorie pentru acest cavaler țanțoș și de caracter care nu este decât un tinerel necopt în căutarea iubirii

Minunat Dan Melnic în Trofimaș! Să joci credibil, convingător rolul unui copil de cinci ani, să poți a-i crea universul său cu stângăcii, pozne, ghidușii, să îi punctezi atât cât trebuie teribilismul, foamea de iubire și atașamentul față de familie nu înseamnă doar  talent. De la mișcarea mâinilor, alintul glasului, uimirea pură a ochilor, bălăngănitul picioarelor, la curiozitatea enervantă față de secretele fetelor, de la pofta cu care mănâncă porția de colțunași la scenele de alint, realizezi că libertatea de a improviza nu este un truc la îndemâna oricui, ci doar aparența în spatele căreia sunt inclusiv ore de studiu și de informare teoretică despre psihologia și comportamentele copiilor. Prea mic pentr un război atât de mare, ți se lipește de amintiri scena în care un băiețel în lacrimi refuză cu disperare pălăria fratelui celui mare, știind cu  spaimă și multă maturitate că și lui  i-a murit copilăria.

Dacă rolul Domnica este primul din cariera Corinei Rotaru, cu siguranță suntem în fața unui mare talent. În permanentă tensiune, foarte concentrată, cu o combustie interioară puternică, combină feminitatea înmugurită a personajului cu o dârzenie și determinare mai degrabă masculine. Permanent atentă la parteneri, fără a-și submina propria prestanță, Corina este implicată, autentică, se joacă împreună cu personajul Scridon à la Commedia dell’ Arte, iar joaca lor devine un autentic moment de teatrul viu și pătrunzător. Atitudinile personajului transmit promisiunea de fericire și de împlinire, indiferent de spațiul viețuirii, inevitabil  apar bulversările, frustrările, elemente imprevizibile care îi dezechilibrează universul cuminte și ordonat. De aici  alternanţa de tonuri şi stări  pe care actrița le pune în joc  în ciuda lipsei de experiență.

Rusanda, draga mea Rusanda! Oricine iubește teatrul și oamenii lui se lasă furat de un subiectivism tandru pe care nu îl ascunde, dar nici nu îl lasă a-i întuneca claritatea percepției asupra actului artistic. Deci, cu mâna pe suflet, Rusanda Radvan este RUSANDA. O mână de fată cu ochi cât cerul zburdă printre lăstari cu boabele de mazăre în mână, cu boabele de iubire în inimă, neștind care vor răsări mai întâi.  Este un ghem de emoții, trece uimitor de la candoarea și nesiguranța fetei în așteptarea primului sărut, la siguranța și alintul femei ce se simte iubită. O adori când ghicește „la farfurie”pândind cu înfrigurare momentul adevărului, îi ții pumnii strânși în încercarea ei temerară de al cuceri pe  băiatul iubit, te amuză aerul ei mândru și superior în fața clasei de elevi, îți vine să o strângi în brațe și să îi șoptești„la urma urmei și mâine e o zi”când bărbatul visurilor sale o părăsește. Bucuria de a împărtăşi  tainele sale, modul amuzant în care se ia foarte în serios pe scenă, prospețimea, agilitatea sunt efectul unui joc savuros. E frumoasă Rusanda, totul e frumos în ea, și sufletul, și chipul, și hainele, până și tristețea ei are albastru în priviri.

Mi-este greu să vorbesc despre personajul Gheorghe doar ca despre un alt Ion copleșit de dorul Pământului. Nu ar fi corect să îl reduc la aeastă dimensiune concretă și singulară, pentru că interpretarea lui Vlad Ropot stăpân pe mijloace, pe voce şi fizicalitate, conturează un personaj mult mai complex. Sentimentul pătimaş de a avea pământ, pătruns organic în fiinţa lui, merge până la ruperea sa de fiinţa iubită, dar Gheorghe are sămânță de Ivanov, Platonov, Lopahin, Liliom. Între întrebări și răspunsuri pierde măsura. Între alegeri și renunțări pierde echilibru. E omul care tânjește și a tânjit toată viața nu doar după avere, ci și după înțelegere, recunoaștere, iubire, iar atunci când le poate avea pe toate, fuge. Actorul surprinde în detaliu nuanțele unui personaj chinuit de neputința de a exprima ceea ce simte, de frica de a-și lega viața de cineva căruia i-ar fi, poate, inferior. O mândrie  aspră și colțuroasă îi sticlește în ochi, o tristețe sărată se simte pe chipul său frumos. Sub povara lăstarilor nu știi ce cruce este mai grea, cea a  vanității, a alegerilor greșite, a spaimei de eșec.

  Multe ar mai trebui adăugate: ritualurile comunității, legile ireversibile scrise în conștiința colectivă a locurilor, școala, lumina și rostul ei, respectul pentru dascăli, puterea unui neam de a rezista istoriei prin dârzenie, umor și compromisuri vitale, despre.Multe le duci cu tine după spectacol,  limba, mai ales limba, ea însăși un cântec uitat și trădat. Duci foșnetul frunzelor, gustul pământului, smerenia cuvintelor, duci îndărătncia de a nu pleca și de a te întoarce, taina iubirii neîmpărtășite, lumina cerului de vară, nevoia îmbrățișării într-o noapte de iarnă, miracolul copilăriei, duci ce-a mai rămas din oameni, din omenie.

Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adânc, atât de adânc, încât, la un moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata să declari – de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa…”

FRUNZE DE DOR

Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău

Regie și adaptare: Alexandru Cozub

Scenografie: Iurie Matei

Pictor costume: Stela Verebceanu

Mișcare scenică: Oleg Mardari

Distribuție

•          Gheorghe:  Vladislav Ropot

•          Rusanda:  Rusanda Radvan

•          Domnica: Corina Rotaru

•          Trofimaș: Dan Melnic

  • Scridon: Alexandru Pleșca

•          Badea Mihalache: Alexandru Leancă

•          Lelea Catinca: Angela Ciobanu      

•          Mătușa Frăsâna: Margareta Pântea

•          Badea Zânel: Petru Oistric

•          Mătușa Zamfira / săteancă: Olga Triboi

•          Toader: Mihai Zubcu           

•          Mătușa Mafta / săteancă: Mihaela Damian

•          Poștarul / fotograful / cioroiul / elev / sătean: Ghenadie Gâlcă      

•          Moș Dănuță / sătean:  Nicolae Darie

•          Instructorița Ekaterina Andreevna / săteancă: Doriana Zubcu-Marginean

•          Verunea / elevă / țiganca / săteancă:  Tinka Mardari

•          Vasile Pânzaru / neamțul / marinar / sătean:  Igor Babiac

•          Ichimaș / mânzul Vasca / elev / sătean: Iurie Focșa

•          Fetița / elevă / săteancă: Draga-Dumitrița Drumi     

•          Lelea Artina / săteancă: Aliona Triboi

•          Fetița / elevă /săteancă / capra: Ana Tkacenko

•          Directorul clubului / polcovnicul / sătean: Nicolae Ghereg

•          Staroste / calul / sătean: Valentin Zorilă

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.