ÎN ZORI LUMINA E MAI ASPRĂ sau Lumina palidă a durerii și a istoriei

Publicat de Alina Maer pe aprilie 15, 2025aprilie 15, 2025

Golda(zisă Olga)! Eroină, victimă, agresoare, criminală, aventurieră, activistă, feministă, comunistă, evreică, antifascistă? Golda(zisă Olga)! O femeie căreia o piațetă din Paris îi poartă numele. O femeie al cărei nume este înlocuit din denumirea unei străzi din București. Golda(zisă Olga)! În 2015 a apărut o carte pentru tineret despre Olga Bancic, intitulată „O tânără mamă în timpul Rezistenței”. Golda(zisă Olga) este Subiectul în jurul căruia se construiește un solid spectacol de teatru sau Pretextul pentru care teatrul devine o portavoce a istoriei.

Pe Wikipedia citesc următoarele informații: „Olga (Golda) Bancic, (n. 10 mai 1912, Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 10 mai 1944, Stuttgart, al Treilea Reich) a fost o activistă comunistă română, de etnie evreiască, luptătoare antifascistă, eroină a Rezistenței franceze din perioada ocupației naziste a Franței”. În varianta în limba engleză informațiile sunt mai amănunțite: „Olga Bancic (născută Golda Bancic ; cunoscută și sub numele ei francez de război Pierrette ; 10 mai 1912 – 10 mai 1944) a fost o activistă comunistă evreică română , cunoscută pentru rolul său în Rezistența Franceză . Membră a FTP-MOI și a grupului lui Missak Manouchian , ea a fost capturată de forțele germane naziste la sfârșitul anului 1943 și executată aproximativ șase luni mai târziu. Bancic a fost căsătorit cu scriitorul și colegul luptător FTP-MOI Alexandru Jar . Ea a fost ultima persoană decapitată cu un topor sau ceva similar (și nu prin ghilotină ) în Germania și ultima cunoscută în Europa.”

Cuvântul decapitare mă scurtcircuitează și mă aruncă în istorie, o istorie violentă și înșelătoare, ștersă și rescrisă, iar ștersă și rescrisă într-un lanț de cauze și efecte din care lipsesc multe zale.

Spectacolul de la Replika începe ex abrupto. Trei actrițe elegante,  purtând  ținute cajual sunt vocile Goldăi(zisă Olga), vocile istoriei și ale publicului. Avem indicii despre cine ar putea fi  aceasă femeie. Cine a fost rămâne un subiect deschis. La fel ca istoria, cea mai frumoasă și cea mai înșelătoare poveste. „Ce cap mic are fetița aceasta!”este prima replică descriptivă a personajului, cuvântul„cap”devenind cuvânt cod ce va fi regăsit în diferite momente ale spectacolului.

„Istoria este ceea ce rămâne după ce șterg și unii, și alții.” Simt că aici stă rostul spectacolului.  Omul izolat, individul singular cu universul său de gânduri, pasiuni, preocupări este înlocuit cu istoria. Abandonarea psihologiei, apelul la pamflet, caricatură, grotescul, naturalismul servesc scopului de a sublinia idei de maximă actualitate. Alegerea a trei actrițe pentru același personaj subliniază metamorfozele interioare influențate de lumea exterioară. Între fascism și comunism, două plăgi, două  erori fundamental tragice ale istoriei, Golda(zisă Olga) alege cauza comunismului. Poate un personaj cu un destin contradictoriu să curețe imaginea comunismului sau riscă să îi justifice atrocitățile? Descrierile concrete ale torturilor îndurate cu o tărie de fier mă duc cu gândul la povestea Elisabetei Rizea. Aceeași tărie, aceeași durere, alți torționari.

Se mizează pe creația colaborativă, pe revalorizarea documentelor, pe un sound design agresivi, se mixeaază  reconstrucția din perspectiva prezentului a unor adevăruri istorice alterate, se investighează momentele trecutului cu ochelarii lucizi ai prezentului.

A analiza trecutul din perspectiva istorică  înseamnă a-l recunoaște așa cum a fost sau contează mai mult cum evenimentele majore au modelat relațiile individuale și au sădit în societate germenii viitorului? „Am muncit enorm la scrierea acestui text. Peste un an de documentare și cercetare. Am parcurs dosare ale unor luptătoare antifasciste din mișcarea comunistă ilegală, am citit mărturii răvășitoare ale rezistenței lor din anii 30 și 40, am citit articole din presa franceză care a scris despre grupul Manuchian din care Olga Bancic făcea parte.”mărturisește Mihaela Michalcov, autoarea textului. Cu siguranță se va scrie despre acest spectacol, iar regizorul Radu Apostol ne va clarifica dacă suntem în zona teatrului documentar(bazat pe  articole din ziare și jurnale, mărturii) sau „teatru de investigație” care nu elimină total ficțiunea și permite o mai mare libertate în interpretarea artistică a realității.

După ani mulți de Replika, nu îmi e frică de exagerare când spun că acest spectacol este printre cele mai solide și lucrate construcții. Experiența, pasiunea pentru subiect, spiritul de echipă(aceeași echipă), atenția la detalii, interpretarea asumată au făcut ca mica scenă de la Replika să capete dimensiuni nebănuite. Scenografa Gabi Albu realizează doar din plăci de metal agățate vertical construcții vizuale reci, angoasante, cu semnificații descifrate prin  luminile (Radu Apostol) ce trasează geometrii riguroase. Dimensunea vizuală extrem de importantă(video Elena S Gageanu  ce aduce  lumea arhivelor pe scenă) este congruentă cu cea sonoră(Sebastian Androne-Nakanishi univers sonor). Muzica, efectul obținut din repetarea unor sunete, a unor scene, alternarea ritmului dinamic cu unul lent exploatează potențialul lor de comunicare și impresionare senzorială, epidermică a spectatorului. Florin Fieroiu (mișcare scenică) a coordonat impecabil tot ce înseamnă mișcarea, intrarea și ieșirea personajelor, atitudinea, gesturile, dar mai ales căderile lor. Căderi bruște, contorsionate, luminate nemilos.

Imposibil de ierarhizat contribuția celor trei actrițe Silvana Negruțiu, Katia Pascariu, Florina Gleznea a conturarea personajului. Fiecare îi dăruie acestuia ceva din propria personalitate: tandrețea, instransigența, ironia ca armă de salvare. Fiecare îi compune viața ca un concert din trei părți legate printr-o melodie revărsată discret în game și tonuri diferite.Se știe că spectacolele de teatru documentar sunt devin  o provocare diferită și infinit mai dificilă pentru actori în comparație cu portretizarea personajelor fictive. Actrițele sunt și personaj, și narator, poate chiar interlocutor al personajului. Absurditatea, hiperbola, parodia (mai ales în teribila scenă în care se intersectează Eliade, Cioran și Nae Ionescu) sunt instrumente ale teatralității, dar și o cale de a înțelege forțele politice, culturale și sociale care diriguiesc destine.

”Istoria este ceea ce rămânen după ce șterg și unii, și alții.”Cele din urmă cuvinte ale Goldăi(zisă Olga) nu au fost șterse de nimeni. Personajul se umanizează, se depărtează de orice simbol, fie el antifascist sau comunist. Rămâne doar o femeie tânără care se pregătește să moară, o mamă ce speră că fiica sa va avea trăi într-o lume mai bună.”… . Draga mea copilă, închei scrisoarea în speranța că vei fi fericită împreună cu tatăl tău și cu întreaga lume.  Vă sărut pe amândoi din toată inima, mult, mult de tot. Adio, dragostea mea. Mama ta.”

Spectacolul se termină. Teatrul nu s-a vrut un tribunal în care procesul Adevărului  se judecă pe cale de excepție. Mai degrabă Istoria s-a vrut a fi judecată, în timp ce teatrul a lansat invitația la analiză. Pasiunea pentru real poate avea efect de bumerang. Cine este de fapt Golda(zisă Olga)? Și, mai ales, cine ar fi devenit ea? Cuvântul „speranță” se regăsește în ultima scrisoare. Brusc îmi amintesc un citat din Milan Kundera. „O dictatura fascistă, oricât de cumplită, va dispărea odată cu dictatorul, astfel că oamenii pot să își păstreze speranța. Pe când comunismul, susținut de imensa civilizație rusă, e un tunel fără capăt. Dictatorii sunt muritori, Rusia este veșnică”.

Surse-https://baabel.ro/2019/10/olga-bancic/

ÎN ZORI, LUMINA E MAI ASPRĂ

 de Mihaela Michailov

Regia: Radu Apostol

Scenografia: Gabi Albu

Mișcarea scenică: Florin Fieroiu

Video: Elena S Gageanu

Muzica: Sebastian Androne-Nakanishi

Asistență scenogarfie: Cosmina Croitoru

Cu:

Silvana Negruțiu// Katia Pascariu// Florina Gleznea

.