INCENDIAR. Un dușman al poporului/Cei ce plătesc cu funcția
Din holul elegant unde o bibliotecă imensă te îmbie la lectură, iar o pisică leneșă se întinde nestingherită pe un fotoliu intri direct într-o sală de consiliu. Lângă biroul impunător zărești drapelul țării și pe cel al Uniunii și, în timp ce te așezi, un domn cu un zâmbet enervant de binevoitor afișat pe față îți arată poze pe telefon cu fiica sa. Așa începe spectacolul INCENDIAR. Un dușman al poporului, adaptare după Henrik Ibsen de Catinca Drăgănescu și Ilinca Radulian. Ești aruncat direct în poveste, ți se stârnește curiozitatea să vezi ce ascunde zâmbetul acela lăbărțat și înșelător.
Suntem în biroul Domnului Primar, nici nu contează numele său, dintr-o comună oarecare, nici numele ei nu contează. Primarul are și consilieri, unii mai tineri, alții mai hârșiți în ale politichiei. Are și un contracandidat Primarul, bineînțeles o femeie cu idei progresiste. Suntem în preajma alegerilor, țara arde, Primarul se piaptănă și se ferchezuiește să dea bine în interviuri. Numai că, nu doar țara arde, ci și comuna. Arde de-a binelea, a luat foc o cisternă de GPL de la o stație ce nu avea autorizație de funcționare, focul s-a extins, au ars case, au murit oameni. Sună cunoscut? Da, acesta este scopul, de a ne readuce aminte de un eveniment tragic petrecut în România în anul 2023 și nesancționat până acum de justiție. Sună a Ibsen? Nu prea.
„Trăim într-o țară în care nu există consecințe. Așa se simte. Nimeni nu se simte niciodată responsabil. Nimeni nu iese niciodată vinovat. Această lipsă de asumare înseamnă că lucrurile nu se îndreaptă, nu se repară, nu merg înainte. Cu acest spectacol, aș vrea să desfacem puțin acest tipar dureros și să aflăm unde este exact problema. Deci hai să ne uităm la consecințe – la nivel colectiv și la nivel individual.” (Ilinca Radulian)
Catinca Drăgănescu și Ilinca Radulian își propun ca într-o ramă de subiect ibsenian(mi se pare prea mult spus adaptare) vizând probleme de conștiință și dileme morale să ne pună în situația de a analiza comportamente umane în situație de criză, să ne provoace în a creiona lanțuri de cauzalitate, să ne implice în verdicte. O stație GPL funcționează fără autorizație devenind o bombă cu ceas. Se permite acest lucru pentru că patronul este fiul unuia „mare” de la Județ, care, cu pixul său, semnează anumite fonduri pentru cel mic, primarul comunei în care se află stația. Fără fonduri de la Județ, comuna ar falimenta. Prețul plătit? Mici-mari favoruri, favoruri care, indirect sau direct incendiază nu moralitatea sau bunacredință, ci comuna însăși. Cât de tare a greșit Primarul închizând ochii la funcționarea stației? De unde ar fi scos bani pentru comună dacă se punea rău cu ăia mari de la Județ? Cât de mult îl interesează binele locuitorilor comunei raportat la interesul personal de a-și păstra scaunul? Contracandidata tânără și neliniștită este oare întruchiparea corectitudinii sau doar a corectitudinii politice? Nu cumva simte miros de sânge și exploatează demagogic momentul? Cei doi consilieri chiar se situează la poli opuși sau e chestie de timp să fie în aceeași barcă? Tânărul care își pierde mama în incediu, dar votează pe același primar este un oportunist jalnic sau o victimă ce pactizează cu agresorul ca un mecanism de apărare?
Spectacolul vorbește franc despre compromisuri pe care, din păcate, mai toți le tolerăm și ni le însușim. Suntem o nație de descurcăreți, adică de supraviețuitori la braț cu compromisul. Capacitatea noastră cognitivă naște noi și noi explicații. Specialiștii în neuroștiințe spun că vinovat de producerea conștiinței de sine este creierul, tot el producând miliarde de neuroni care comunică între ei precis, iar atunci cînd comunicarea este întreruptă apar tulburările de conștiință, tulburările emoționale, tulburările comportamentale. Analizând dileme morale, stadiile de dezvoltare morală ale lui Kohlberg se bazează pe presupunerea că oamenii sunt în mod inerent comunicativi, capabil de rațiune, și posedă o dorință de a-i înțelege pe ceilalți și lumea din jurul lor. Teoria lui Kohlberg se centrează pe ideea că dreptatea este caracteristica fundamentală a raționamentului moral. Dreptatea în sine se clădește pe noțiunea de raționament solid bazat pe principii. Toți oamenii își permit să aibă principii? Nu cumva ne întoarcem la Maslow și la nevoile primare ce trebuie mai întâi satisfăcute?
Punctul forte al spectacolului este distribuția foarte bine aleasă. Sorin Dinculescu intră perfect în pielea primarului oportunist, umil cu superiorii, abuziv cu cei din subordine. Are gesturi teatrale exagerate pe care le îngroașă voit. Se precipită în fața camerelor de luat vederi, scoate de pe față mască după mască, nemaiștiind care îi este chipul, alunecă în cabotinism, iar discursul de final este o mostră de lașitate politică pe care o vedem foarte des în viața noastră politică. Anamaria Pîslaru este funcționarul obedient, ochiul din umbră, cel ce face și desface. Mereu pe fază, calculată, capabilă de orice compromis, personajul său are o cumsecădenie odioasă care irită mai mult decât o fac isteriile Primarului. Vladimir Purdel este un fel whistleblower, un avertizor de integritate, un om curajos, a cărui dorință de a rosti adevărul poate fi plătită nu cu viața, doar cu funcția călduță. Mara Căruțașu portretizează credibil o tânără reporteriță la vânătoare de senzațional. Cristina Drăghici are rolul contracandidatei mesianice, dar gata să înhațe puterea din mâinile arse de compromisuri ale clasei în funcție. Voicu Aaniței plaează personajului tânărului între revoltă și ură față de sistem și nevoia de siguranță.
„Inamicul poporului” al lui Ibsen nu oferă o soluţie pentru comunitate, ci doar pentru integritatea morală a individului. Nici spectacolul de la Teatrul Masca nu oferă soluții, doar te pune pe gânduri, îți impune să analizezi multiplele unghiuri, te sperie structura polimorfă a adevărului.
Nu, un spectacol de teatru nu poate schimba lumea, fie el construit matematic, cu scop declarat. Îmi vin în minte cuvintele citite într-un interviu. „Riscul e să ieșim de la un spectacol de teatru social simțindu-ne răzbunați că cineva (dramaturgul, actorii) a pus punctul pe i, a spus ce nu face statul (și într-adevăr statul român nu face mult din ce ar trebui) și să uităm de ceea ce stă, totuși, în puterea noastră.” revistascena.ro/interviu/regizoarea-ozana-nicolau-teatrul-social-e-ca-o-sabie-cu-doua-taisuri/. Nu m-am simțit răzbunată, nu știu dacă stă în puterea mea să schimb lumea. Nu, nu cred în schimbare. Cred mai degrabă în obligația morală de a păstra orice urmă de omenie, de dreptate, de frumusețe ca pe o relicvă. Oamenii nu se schimbă, nici lumea lor. Nici dacă am incendia-o precum un Nero, și el animat de dileme existențiale. Pe ruinele unei lumi arse, oamenii s-ar naște la fel de imperfecți
INCENDIAR. Un dușman al poporului
Adaptare după Henrik Ibsen de Catinca Drăgănescu și Ilinca Radulian
Concept și regie: Ilinca Radulian
Video: Tony Macpela
Asistent scenografie: Andreea Bălan
Cu: Sorin Dinculescu, Anamaria Pîslaru, Voicu Aanitei, Mara Căruțașu, Cristina Drăghici și Vladimir Purdel
Creație colectivă: Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Sorin Dinculescu, Catinca Drăgănescu, Cristina Drăghici, Anamaria Pîslaru, Vladimir Purdel, Ilinca Radulian
0 comentarii