INFERNO

Publicat de Alina Maer pe

Motto„Ce-ai făcut tu, cel care acum/ Plângi plin de jale/ C-ai risipit /Nechibzuit/Zilele tale?”

Paul Verlaine

TEATRUL ÎN CULISE a riscat. Într-o vreme a superficialității crunte, într-o societate care declară, conform barometrelor culturale, că la teatru vrea să se distreze, se depărtează de piesele „amabile”și aducătoare de succes rapid,optând pentru un text sumbru, profund, piesa CU UŞILE ÎNCHISE a controversatului dramaturg Jean Paul Sartre.

Cei ce n-am condimentat adolescența cu scrierile existențialiștilor francezi cu siguranță avem  scris pe undeva prin caiete de amintiri și idei semidocte și prăfuite celebra replică „L’enfer, c’est les autres”. Ce înțelegeam atunci din ea? Ce înțelegem acum?

Cu uşile închise” este o piesă scrisă de Jean Paul Sartre, cu un subiect uşor manierist deoarece trei morţi, Joseph Garcin, Estelle Rigault şi Ines Serrano se întâlnesc probabil în IAD, ce seamănă cu o  cameră dintr-o pensiune oarecare, ale cărei uşi sunt închise. .Persoanele constituie nişte antiieroi, un laş, o femeie împietrită, o criminală de copii. Fiecare devine judecătorul celorlalţi doi. Cauzele morţii fiecăruia dintre personaje sunt dezvăluite treptat, adevărul despre viața fiecăruia se suportă greu, devine tortură și blestem. De aici celebra replică „Nu-i nevoie de flăcări şi smoală. Infernul sunt ceilalţi”.

Un astfel de subiect are o singură șansă să ajungă la sufletul spectatorului împreună cu mesajul dramaturgului (Omul a primit darul alegerii, iar odată alegerea făcută,  nu mai există întoarcere, astfel că analiza trecutului  devine o formă de tortură), aceea de a fi regizată inspirat și interpretată cu dăruire. Ambele se petrec pe scena micuță a Teatrului în Culise. Regizorul actor Ionuț Iftimiciuc vrea, reușește să intre atât în centrul existențialismului sartrean, dar și să aibă alături mesageri extrem de bine aleși ai ideilor acestuia.

Un prieten iubitor de teatru a avut dreptate. Claudia Moroșanu este o actriță foarte bună! În rolul băiatului, amestec de drac și Pitie, cu o frumusețe androgină de efeb pe care machiajul inspirat o aduce  departe de blândețea și lumina cu care  actrița ne-a obișnuit, simțim sclipirile lui Puck, șiretenia lui Mefisto, inteligența lui Ariel. Băiatul atent la serviciile tuturor devine un alterego al fiecărui, dansează pe la spatele lui, pricepe tot, se amuză, decide. Nu întâmplător el este cel care stinge lumina. Sau iluzia ei.  Replicile sunt spuse  cu un surâs ironic, privirea îngheață și te îngheață. Mișcările sunt subtile, unduioase(coregrafie: Valentina Boldurescu) și oricât de ascuns s-ar plasa personajul, umple fiecare colț cu senzația Răului și a Implacabilului.

Ce bucurie să descoperi noi și noi talente! Prestanță scenică, siguranță, constanță a interiorului personajului, dar și a  jocului pus în slujba personajului, Ines Serrano întruchipată de Tamara Roman arde „ca o făclie. O făclie în inimi.” Cu forță și intuiția de a se prinde de fiecare moment de slăbiciune al celuilalt, actrița face din Ines  călăul perfect ce despoaie sufletele și secretele cu o cruzime sarcastică teribilă, dar și cu aceea luciditate și pasiune pentru adevăr caracteristică existențialiștilor(mai ales lui Camus„Să strig Adevărul în față și să fug”). Ea are nevoie de suferința celorlalți să existe, dar și ceilalți au nevoie de ochii ei oglindă, oricât de ciobiți și necruțători ar fi ei.

Ionuț Iftimiciuc construieşte un  Joseph Garcin  foarte intens, ținându-și în frâu trăirile interioare, tensionat, fluent, interiorizat, într-o permanentă căutare a echilibrului. Trecerile printr-un labirint de stări  umanizează personajul, îi dau o credibilitate sporită. „Toate aceste priviri care mă mănâncă.”sunt înghițite, aglutinate , devenind un bol ucigaș care îi respirația. Garcin învață să moară sub ochii noștri.

 Frumoasă, trecând  gestic și prin rostire prin experiențe ce transformă speranța în disperare, stingându-și strălucirea su ochii noștri ca un cristal spart, Ioana Nichita   este micuța Estelle Rigault. A fost soția unui bătrân bogat, amanta unui tânăr și a comis pruncucidere, înainte de a muri de pneumonie. Actrița compune personajul din felii de farmec, ipocrizie, remușcare. Are excese de voluptate și pudibonderii ridicole.

Spectacolul are ritm, suspans, frige, înțeapă, pișcă culminând într-un crescendo în care îți vine să te repezi spre acea ușă să vezi unde duc coridoarele. În zori nimeni nu va învinge, niciun adevăr nu va folosi nimănui. Regizorul creează personaje iluzorii care se așază și dansează pe la spatele fiecărui spectator: Frica, Remușcarea, Căința, Speranța. Începi să te întrebi dacă „Întotdeauna murim prea devreme – sau prea târziu.”

Băiatul stinge lumina, de fapt o aprinde. Sunt vie, trăiesc. Și, da, nu sunt altceva decât viața mea!

INFERNO

după „Cu ușile închise” de Jean-Paul Sartre

Regie: Ionuț Iftimiciuc

Coregrafie: Valentina Boldurescu

Cu: Ioana Nichita, Tamara Roman, Claudia Moroșanu, Ionuț Iftimiciuc

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.