CAVALERUL INEXISTENT/ Înțelepciunea și iubirea mea e jocul

Publicat de Alina Maer pe martie 15, 2025martie 15, 2025

„Nimic n-are rost. Războiul va dura pînă la sfîrşitul veacurilor şi vom rămîne pe veci neînduplecaţi unii în faţa altora, nimeni n-o să învingă, nimeni n-o să piardă. Unii fără alții n-am fi nimic şi noi și ei am uitat de ce ne batem…”. Cuvintele unui analist politic? Filozofia vreunui existențialist? Nu, doar replici dintr-un spectaol de teatru cu iz picaresc, jucăuș, inteligent, atipic, în care adevărurile se ascund în faldurile glumelor, în care înțelesurile se desprind din aluzii și alegorii și în care spectatorul alege să se poziționeze ca la un spectatol de comedie sau ca la o farsă alegorică din care irump uneori stropi de amărăciune.

CAVALERUL INEXISTENT, dramatizare realizată de Antoaneta Zaharia după romanul cu același titlu de Italo Calvino este copilul teribil a cinci artiste(regizoarea Ramona Iacob, scenografa Gabi Albu și actrițele Sabrina Iaschevici, Antoaneta Zaharia, Florina Gleznea)care s-au adunat zâmbind șăgalnic pentru a lumina acest roman și el atipic și controversat, dezvăluindu-i potențialul dramatic, dincolo de caracterul său alegoric.

Romanul lui Italo Calvino, Cavalerul  inexistent,  aduce în prim plan figura lui Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor și al Celorlalți din Corbentraz și Sura, cavaler de Selimpia Citeriore și Fez (pe scurt doar Agilulfo) sau mai degrabă armura sa, întrucât acesta nu există, ființarea sa în afara corpului  fiind rod al „puterii voinței”, prin dorința de a lua parte la cruciade, în numele unei cauze spirituale.

Dramatizarea reușește ca epicul romanului să se transforme într-o serie de dialoguri care să atingă adevărurile simple ale vieţii, să accentueze ambiguitatea unor situații sau a unor momente de derută. Nu interesează caracterele personajelor, ci naturalețea lor, amintindu-ne de aserțiunea  care și lui  Goldoni îi sevea drept crez: „Eserre il segretario della natura”. La fel ca în roman, intriga dramatică este un pretext pentru relevarea situațiilor  simbolice ale personajelor. Trimiterile la aventurile lui Don Quijote sunt vizibile. Agilulfo face parte din oastea lui  Carol cel Mare (care nu se miră prea tare de existența cavalerului inexistent). În antiteză, Gurdulí scutierul atât de tare se miră de ce este în jur, încât uită cine este. Punându-i-se la îndoială prezența în rândul cavalerilor, Agilulfo pornește împreună cu scutierul său într-o călătorie inițiatică. Tabloul se completează cu Rambaldo, un tânăr care se înroleaza pentru a-și răzbuna tatăl ucis și care trebuie săp înfrunte birocrația Direcției Duelurilor, Răzbunarii și Petelor de Onoare, organizație ce îi oferă tot felul de alternative stranii pornirii  sale de a-și face dreptate.

Lumea cavalerului este pestriță, zgomotoasă, barocă. Întâlnim o sumedenie de personajele din teatrul în teatru: Copistul, Cavaleri, Gurdulu, Viteaza Bradamanta, Crainicul, Interpretul-Tălmaciul, Torrismondo de Cornovaglia, Nobila Priscilla – Sora Antonia, Rambaldo de Rossilione, Carol cel Mare – regele Franciei și sfânt împărat, Dansatoarea, Sofronia – Sora Sofia, Agilulf Emo Bertantin din Spița Guildivernilor și al Celorlați din Corbentraz și Sura, cavaler de Selimpia Citerioară și Fes – Cavalerul inexistent, Țărăncuța, califul Izoar, Cei doi sarazini, Prietenul – Sora Florinda. Le-am enumerat nu pentru că mi-aș închipui că pot fi ținute minte, ci pentru că numele a trei actrițe nebune de-a dreptul să se aventureze într-o așa grozăvie și nebunie de spectacol trebuie ținute minte: Sabrina Iaschevici, Antoaneta Zaharia, Florina Gleznea. Bucuria de a fi pe scenă, de a se juca, de a arăta ce  rezerve se pot ascunde  înlăuntrul unui actor, senzația că spectacolul se coace sub ochii tăi și certitudinea că nicio reprezentație nu va semăna perfect cu alta sunt argumentele  acestui spectacol extrem de profund, deloc facil, care cere un anumit simț al ironiei și o ănțelegere a ceea ce se vede dincolo de lucruri. Pentru că nici Cavalerul, nici cei din jurul său nu sunt ce par a fi.

Antoaneta Zaharia dovedește  o mobilitate extraordinară, o spontaneitate cuceritoare, care îi asigură succesul în toate ipostazele. Risipa de energie, evantaiul de grimase, gama largă de tonuri sunt puse în slujba unei teatralități ludice, într-o manieră alla commedia dell arte. Copistul-Cronicarul, Solomon, Olivier, Bernard și Araldino, Gurdulu, Viteaza Bradamanta, Crainicul, Interpretul-Tălmaciul, Torrismondo de… Cornovaglia, Nobila Priscilla,  Sora Antonia fiecare își găsește forma sa scenică, formă pe care Antoaneta Zaharia o creează printr-o știință și înțelegere a tipologiei personajului. Excelentă scena comentării bătăliei în ritm de crainic sportiv din Tabloul 7(Lupta lui Rambaldo):„Antonia/ Crainic: Armata francilor pe terenul din stânga, armata sarazinilor pe terenul din dreapta – depinde din ce parte privești. Toată lumea e gata de luptă… Și începe! . Tusea este primul semnal că bătălia a început! Norul de praf creștin înaintează spre norul de praf sarazin. Terenul vuiește de tusete și izbituri de lănci. Cavalerii franci își aruncă de pe cai adversarii sarazini, agățându-i cu lăncile și aruncându-i în aer. Adversarii sarazini nu se lasă mai prejos și îi catapultează și ei pe cavalerii franci. În primele minute ale bătăliei, războinicii zboară în toate părțile prin văzduh, după cum puteți vedea.” Te simți ca la cinematograf, ideea de mișcare, de confruntare este prinsă într-o relatare de un ritm amețitor. Sabrina Iaschievici este Rambaldo de Rossilione, Carol cel Mare – regele Franciei și sfânt împărat, Dansatoarea, Sofronia, sora Sofia . Jocul său  aduce a reprezentație din Théâtre du Soleil, regizoarea “face loc actriței”, simțind uriașul potențial pentru Commedia dell’Arte, întrucât Sabrina stăpânește tehnica improvizației, fiind capabilă să cânte, să danseze, să facă acrobații, cunoaște elemente de pantomimă, are acel tip de voce care poate răsuna în piețele publice fără niciun fel de amplificare. Ea devine actor-autor al propriilor personaje și al replicilor sale, parcă nici nu are nevoie de text. Poate trece de la o replică la alta în lumea oricărui personaj, fără machiaj specific sau costum diferit, concentrându-se pe fizicalitate și pe corporalizare, fără a exclude înțelegerea în profunzime a situațiilor scenice. Florina Gleznea(Emo Bertrandin din Spița Guildivernilor și al Celorlalți din Corbentraz și Sura, cavaler de Selimpia Citerioară și Fes – Cavalerul inexistent, Țărăncuța, califul Izoar, Cei doi sarazini, Sora Florinda) are sarcina de a-l susține la propriu pe Cavaler, fapt ce implică o mare concentrare, dar nu împiedică tratarea personajelor sale cu partituri de mai mică întindere, într-o manieră colorată a gesturilor şi vorbelor, bârfe, flecăreli, gâlcevi,  într-un  pur spirit italian.

“O dramatizare infidelă a romanului Cavalerul inexistent de Italo Calvino, piesa condensează spațiul și timpul istoric într-un spectacol rebel și minuțios, tragic și ironic, fuzionând commedia dell’arte cu stilistica modernă într-o aventură retrofuture medievală în care toată lumea, de la personaje la actori și de la regizor la autor se află într-o febrilă căutare de întrebări la unele răspunsuri arzătoare. Că așa se întâmplă când te joci cu timpul…”. Așa sună prezentarea spectacolului de către regizoarea Ramona Iacob. Cea care scoate asul din mânecă atunci când alege scenograful. Pe Gabi Albu o cunosc dintotdeauna, de pe vremea când la Replika inventa lumi din câteva scaune și cutii de carton, ca apoi să  umple spații generoase, mereu altfel, nepicând în manierism, adaptându-se inteligent scenei și textului. În Cavalerul inexistent optează pentru teatrul de umbre, tehnică de animaţie orientală, adusă în Europa  în secolul al XVIII-lea ce  se bazează pe un principiu simplu, de intercalare a unui ecran semitransparent între sursa de lumină şi privitor. Pe acest ecran se proiectează umbrele mişcătoare ale marionetelor. Se intercalează replici de pe scenă cu replici înregistrate. Tot din Japonia vine și tehnica teatrului de hârtie, o formă de a spune povestea  printr-un set de ilustrații ce sunt introduse și derulate într-o scenă mică de lemn. Caligrafia textelor ( Delia Zahareanu) sporește farmecul medieval al producției.„Era o epocă în care voinţa de a fi parte din lume, de a lăsa o urmă, nu era folosită pe de-a-ntregul din cauza mizeriei, a ignoranței sau a îndestulării. Astfel că o anumită cantitate de voință și conștiință de sine se irosea în gol.Se putea întîmpla atunci ca la un moment dat, această voinţă şi conştiinţă de sine, astfel irosită, să se condenseze, așa cum apa se condensează în nori, și să cadă din întâmplare sau nu, peste o armură goală. Aşa că nu e de mirare că eroul nostru, Agilulf din spiţa Guildivenilor, începuse în acea vreme să acționeze şi să-și dobândească gloria cu toate că el, de fapt, nici nu exista….

Elementul original al romanului lui Calvino este personajul care  nu are corporalitate, dar se evidențiază prin corectitudine, onestitate, curaj.Condiția umană se analizează printr-o satiră fină  țesută din elemente fantastice  și istorii mediavale. Agilulfo poate fi omul contemporan îngropat în reguli și norme, om  ce uită că există.

Elementul original al spectacolului de teatru este că, într-o oră jumătate ai putea avea impresia că se întâmplă niște drăcovenii absurde. Lumea se relevă printr-o succesune de giumbușluguri, poante, farse. Agilulfo poate fi  artistul contemporan care se revoltă împotriva sloganurilor, retoricii civice exagerate, dezgropând istorii vechi, reamintind că teatrul trebuie să păstreze  magia, imaginația, jocul, ca să nu uite de ce există.

Foto: Tudor Codre Isac

Cavalerul inexistent

de Sora Teodora

după Italo Calvino

Dramatizare: Antoaneta Zaharia

Regie: Ramona Iacob

Scenografie: Gabi Albu

Asistență scenografie: Cosmina Croitoru

Armura cavalerului inexistent: Andrei Gamarț

Caligrafie: Delia Zahareanu

Foto: Tudor Codre Isac

Ilustrație sonoră: Ramona Iacob

Afiş: Andrei Gamarț

Costume şi video: echipa