În Amfiteatrul Îngerului pumnii au consistența sărată a lacrimilor, iar  mănușile de box sunt pline de revoltă și durere. În Amfiteatrul Îngerului palmele sângerează frustrare, iar torsurile sunt încorsetate în convenții și prejudecăți. În Amfiteatrul Îngerului înfrângerea poartă hainele de glorie ale victoriei, iar victoria se înveștmântează în straie cernite. În Amfiteatrul Îngerului niciun înger nu se înjosește să coboare, doar îi pute a imoralitate și vulgar, așa că preferă o remiză cu diavolii docți și conservatori.

Trei ore și jumătate am stat în Amfiteatrul Îngerului, cu pumnii strânși, cu mintea fierbând, încasând și eu fiecare lovitură, simțind pe obraz arsura fiecărei palme, înghițindu-mi ura și tresărind la fiecare urlet, la fiecare jignire camuflată de un zâmbet hidos. M-am uitat în jur și am simțit cum lumea toată este un Amfiteatru al Îngerului, unde nu ești parte din nimeni, doar tu, pe cont propriu, într-o zbatere continuă, mușcând și zgâriind tabuuri, superstiții, intoleranțe. Poate nici nu am plecat din Amfiteatrul Îngerului și nici nu voi pleca vreodată, este și locul meu, chiar dacă nu mai port dantele și corset. Deci, unde sunt mănușile mele?

Așa a fost ieri seară la Teatrul Excelsior! O seară care te face să iubești teatrul cu disperare, să te agăți de scenele, cuvintele și oamenii lui ca un boxeur la podea de ultimile resurse  de energie. Amplasată în lumea boxului feminin victorian,  piesa „KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi” este scrisă de Joy Wilkinson, cea care a produs scenariul pentru primul episod din „Doctor Who”, episod în care un doctor femeie călătorește în Anglia secolului al XVII-lea pentru a încerca să salveze o femeie condamnată la moarte pentru vrăjitorie. Pe baza cercetărilor istorice asupra boxului feminin din secolul al XIX-lea, „KNOCKOUT” spune povestea  unor femei din medii variate care încearcă să-și câștige locul, rostul, onoarea și existența participând la confruntări pugilistice  feminine din Londra victoriană și visând să devină campioane mondiale. Lumea lor este una unde violența devine un instrument de autoritate masculină sau o justificare a inferiorității și a complexelor iscate de aceasta. Femeile sunt strânse și constrânse  în corsete, în case, în alegeri. Controlul se numea grijă, iar supunerea și frica  se identificau cu virtuți absolut necesare unei femei. „Trebuie să le țin în frâu pe domnișoarele”, spune un personaj, justificând misoginismul ancestral, primitivismul, adevărurile șocante la îndemîna bărbaților pentru a subjuga femeile mentală la violența fizică, de la condescendență la mutilarea reală (sub prefața științei).

În viziunea regizorală a Sânzianei Stoican, piesa debutează energic, în ritm de show, cu prezentarea fiecărei luptătoare, personalități puternice și distincte, fiecare cu povestea sa, unite toate printr-o dorință vie de libertate într-o lume controlată de bărbați. Felul electrizant, vibrant, plin de curtoazie în care excentricul Charlie Sharp (Mihai Gruia Sandu într-o abordare de narator, magician, psiholog, duhovnic) introduce fiecare fată în scenă te conectează rapid cu personajele, te captivează, fiind punctul cheie de la care durata timpului își pierde însemnătatea. Charlie Sharp, un promotor de box cu har, inteligență și intuiție, decide să stabilească o potrivire între Polly Stokes (Dana Marineci), o ființă găsită adoptată, și iubitul ei (și „fratele” adoptiv) Paul Stokes (Ovidiu Ușvat). Polly îl învinge pe Paul și devine „Campion Lady Boxer”, inspirând alte femei să-i calce pe urme și să o provoace. Destinul lui Polly se împletește cu cel al lui „Matty” Blackwell (Andreea Hristu), o prostituată irlandeză lucrătoare part-time  pentru ziarul Times, al Annei Lamb ( Andreea Șovan), o mamă casnică și soția unui bărbat violent și cu cel al lui Violet Hunter (Oana Predescu), o asistentă medicală sufragetă care aspiră a fi medic cu diplomă.

Decorul lui Valentin Vârlan recreează din panouri imitând tapiseriile, din câteva piese de mobiler (un candelabru, un pian, interiorul unui salon) atmosfera rigidă a Londrei victoriene. Din ecrane mari curg spre sală imagini de exterior, planșe de anatomie, scene de luptă. Pe aceleași ecrane se proiectează în același timp scenele efective de teatru, trezind ideea de teatr-film(Video: Cristian Niculescu, Cristi Voicu, Valentin Vârlan). Deltfel senzația confortabilă și amețitoare că urmărești un film clasic nu te părăsește nicio clipă. Un ring de box real se construiește sub ochii spectatorilor, pe scenă, loc unde lupta nu este imaginată, ci se dă pur și simplu„pe viu”, cu adrenalină în doze maxime. Lighting designul conceput de  Costi Baciu traversează timpul poveștii spre privitor, în tonuri difuze, fără stridențe.

Hainele  de epocă concepute de Valentin Vârlan sunt croite din materiale de calitate, nimic ieftin, nimic improvzat. Mătasea, dantela, stofa fină, catifeaua se combină în rochii și costume purtate în mod realist,cu eleganță și rafinament. Personajele feminine se mișcă în așa fel încât, departe de a fi rigide, surprind ideea de incomod, de artificial, de obstrucționare a mișcărilor firești în rochii atât de întinse și scrobite. Pentru o mai bună adaptare la realitatea  generală a timpului, sunt câteva scene în care corsetul (nu doar obiect  vestimentar intim) devine un substitut al constrângerii, al ipocriziei sociale. Poate de aceea, în ultima scenă de luptă, corsetele cad, ca un semn al redobândirii libertății corpului și spiritului. Completând echipa de creație, trebuie să menționăm pe Mircea Crețu (Lupte scenice),care a predat o tehnică de luptă atât de credibilă, adăugând note de realism și un ritm frenetic scenelor de luptă.

Piesa are scene impecabile, într-o succesiune de sentimente vii și contradictorii: o asistentă mult mai abilă decât doctorul cusând rana unui bărbat,  un bărbat brutal trângând corsetul soției peste vânătăile provocate chiar de el, o prostituată inteligentă luându-și viața în râs pe clapele unui pian, o femeie cu suflet mutilat resemnată cu mutilarea trupului, aceeși femeie învârtindu-se ca un fluture orbit de lumină în jurul sacului de box.  

Regizoarea Sânziana Stoican alege o distribuție fără cusur.  A avut de unde! Am spus mereu, Teatrul Excelsior are echipă, o echipă sudată prin multe reprezentații cu un număr mare de personaje, o echipă fără ifose și  vanități absurde, dar în stare să construiască migălos și durabil spectacole de un impact emoțional covârșitor. Performanțe impresionante  ale celor cinci personaje principale nu umbresc distribuția secundară,  secundară fiind numai întinderea rolului, nu și calitatea interpretării. Annemary Ziegler face din Mătușa George un personaj doar aparent decorativ și  rigid și frivol și antipatic, dezvăluindu-i esența doar către finalul spectacolului   În Emily / Nancy,  Cosmina Dobrotă trece lejer și credibil  de la conveniență la empatie, de la  morga aristocratică la umilința omului simplu și fără perspective. Doru Bem are un triplu rol,Dr. James Bell/ Arbitrul / Cârciumar, cea mai ofertantă fiind prima ipostază, în care personajul său devine cu atât mai odios cu cât realizezi că sub zâmbetul condescendent, sub poleiala cunoștințelor teoretice și practice, a manierelor de salon, se ascund aceleași prejudecăți referitor la capacitatea femeii iubite de a-i fi egală. Ovidu Ușvat în Paul Stokes jonglează abil stările de superioritate masculină imaginară cu cele de frustrare în fața realității.

Alex Călin dăruie personajului său, Gabriel Lamb,  atât eleganța și distincția unui bărbat avut, aparent  fără cusur, dar și obtuzitatea, duritatea, grobianismul, arme din dotarea unui mascul adevărat. De mare finețe scenele în care Lamb încearcă să reziste pasiunii pentru Matilda, conveniențele fiind puse la podea de glasul trupului înfierbântat. Odios, respingător prin ipocrizie, inflexibil spre inuman, personajul  lui Alex Călin nu mai este deloc un personaj decorativ și schematic.

Andreea Hristu construieşte o Matilda „Matty” Blackwell cinică și    puternică, care nu şi-a pierdut sensibilitatea, dură, tristă, dar în acelaşi timp blândă, o femeie care își trădează vulnerabilitatea și cade pradă avansurilor dlui Lamb. Atuul ei este puterea de rezistență, mai degrabă decât agresivitatea, ceea ce-i permite să se ridice și să privească cerul, oricâte lovituri, de orice gen ar primi.

Ann Lamb este o femeie din clasa de mijloc  pe care soțul ei  o bate în mod regulat. Andreea Șovan dă o turnură incredibilă acestui rol, de la o resemnare tăcută și dureroasă la o revoltă incendiară ce va duce la  răzbunarea finală, echilibrând stoicismul și apatia aparente cu un rezervor inconștient de furie și resentimente. Odată cu forța de a lupta irumpe o altă forță, vizibilă în privirea stranie a actriței care capătă cva nepământean, conștientă fiind  de propria putere.„Este timpul să eliberăm frica”, spune Anna cu glasul ferm al Andreei Șovan care știe cum să devină de la o scenă la alta un adevărat înger al nopții.

Dana Marineci (Polly Stokes), poate în cel mai bun rol al său,  interpretează apăsat, consistent pe fata simplă dintr-un sat de mineri care pur și simplu iubește să boxeze. Alegerea  vieții sale, verigheta sau ringul de box este transpusă într-o scenă plină de tensiune, de duioșie mascată de duritatea aparentă a personajului. Ea dezvăluie emoţie după emoţie, fără a ridicolă nicio clipă și oferă da rolului vivacitate si naturalețe inepuizabile.

Impecabilă interpretarea Oanei Predescu! Cine credea că Morticia Adams va fi vîrful parcursului său actoricesc trebuie să o vadă în Violet Hunter. Violet se apucă de box pentru a demonstra că femeile pot face orice, dar devine și mai mult o obsesie atunci când pierde mai întâi sprijinul financiar de la mătușa ei și apoi moștenirea. Actrița știe și simte comicul și tragicul, intuiește unde poate  plusa, cum să își modifice propria corporalitate în funcție de scenă și context și cum să își temperezi trăirile. Nimic nu pare să o ia pe nepregătite. Se integrează lângă fiecare personaj, emană inteligență, are precizie, siguranță, iar momentele  în care personajul său trebuie să facă anumite alegeri sunt artă pură, amestec de intuiție și minuțiozitate.

Mihai Gruia Sandu l-a găsit pe Charlie Sharp și nu îl va lăsa vreodată să plece. Trișorul sentimental  care le învață pe fete „arta spectacolului”, coregrafându-și meciurile și câștigând bani din munca lor; nu este doar un alt fel de proxenet. Aceasta pentru că actorul îi conferă savoare, tâlc. Sclipirile sale din ochi, deloc inocente, mai mult șirete și amăgitoare par ale unui bufon shakesperian mereu pregătit să încurce și să descurce destine. Amestec de pragmatism și de lamentări  patetice, cu abilități înnăscute de instruire(ce coincidență!), Chalie Sharp devine memoria vie a acelor timpuri, parte din ele, reușind prin prezența sa histrionică și răsfățată să te facă să confuzi realitatea cu ficțiunea.

Joy Wilkinson scria despre piesa sa: „dacă este o poveste adevărată contează mai puțin pentru mine decât dacă există adevăr în poveste”. Mie mi-a reamintit de „Îngeri căzători” și „Făpturi uluitoare”, cărți scrise de Tracy Chevalier abordînd condiția femeii în aceeași epocă victoriană. Istoria poate avea diverse perspective, cea artistică, nuanțată și umană  nu trebuie anihilată. „Când bate gongul în ring, soarta este în mâinile tale!”spune un personaj.„Când se trage cortina, soarta spectacolului este în mâinile artiștilor”crede un spectator. Și uite așa, într-o seară superbă de toamnă târzie, personaj, artist, spectator se leagă prin fire insesizabile într-o cusătură fragilă, dar imposibil de destrămat.

KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi

de Joy Wilkinson

Traducerea: Sânziana Stoican

Regia: Sânziana Stoican

Decor și costume: Valentin Vârlan

Video: Cristian Niculescu, Cristi Voicu, Valentin Vârlan

Lighting design: Costi Baciu

Lupte scenice: Mircea Crețu

Producător delegat: Vasea Blohat

Regia tehnică: Andreea Ghiciu

Distribuția:

Violet Hunter – Oana Predescu

Matilda „Matty” Blackwell – Andreea Hristu

Anna Lamb – Andreea Șovan

Polly Stokes – Dana Marineci

Profesorul Charlie Sharp – Mihai Gruia Sandu

Mătușa George – Annemary Ziegler

Emily / Nancy – Cosmina Dobrotă

Gabriel Lamb – Alex Călin

Paul Stokes – Ovidu Ușvat

Dr. James Bell/ Arbitrul / Cârciumar – Doru Bem