LA DOI PAȘI DE MULLINGAR sau la un pas de fericire

“Omul, ăsta e adevărul. De ce trăiește omul? Pentru a se naște omul mai bun”. Cu alte cuvinte decât cele ale lui Gorki, asemenea întrebări își pun și cele patru personaje ale piesei „LA DOI PAȘI DE MULLINGAR” scrisă de de John Patrick Shanley și tradusă excelent de de Bogdan Budeș, piesă pusă în scenă de regizorul Cristi Juncu la Teatrul Nottara. Într-un interviu dramaturgul își recunoștea chemarea spre poveștile irlandeze:„….am știut întotdeauna că voi scrie despre asta. Aceste lucruri trebuiau să se maturizeze în mine. Apoi am avut o experiență uimitoare când tatăl meu avea vreo 80 de ani și m-a invitat să merg să-l conduc cu mașina și să văd familia și ferma în care s-a născut. Când am stat în bucătărie cu ei, mi-am dat seama de un nivel de confort și familiaritate pe care nu-l avusesem în propria copilărie. „Acesta este cine sunt, oamenii aceștia sunt la fel ca mine.” Am experimentat o recunoaștere și a fost pentru prima dată când anumite lucruri despre mine aveau sens. Inclusiv simțul umorului meu, care este oblic și nu se îndepărtează niciodată atât de mult de mortalitate și are uneori o sălbăticie neașteptată”.
O astfel de poveste ticluită în bucătărie, la căldura unei sobe hodorogite care înfruntă cu înverșunare o vreme rece și ploioasă permanent ostilă este și cea din „La doi pași de Mullingar”. Tony Reilly (Ion Haiduc) primește vizita vecinei sale, Aoife Muldoon (Victoria Cociaș) de la ferma alăturată, pentru a o consola după înmormântarea recentă a soțului ei. În casă se află și Anthony, fiul lui Tony ( Andi Vasluianu) în vârstă de 42 de ani, în timp ce Rosemary (Cerasela Iosifescu), fiica lui Aoife, ceva mai tânără, fumează afară adăpostindu-se de ploaie sub o streașină. Despre ce să vorbești când te întorci de la o înmormântare decât despre moarte și condiția umană? Aoife se întreabă:„M-am născut doar pentru a îngropa și a fi îngropată?”, pentru că ideea că moartea dă târcoale încolțește și în mintea vârstnicilor ce nu se așteaptă să supraviețuiască încă un an, și în cea a copiilor maturi, cărora le vine greu să accepte că ei vor fi în curând „cei din urmă”.

Încercând să alunge spaimele morții, cele patru personaje se întorc la o altă temă spinoasă și prilej de veche discordie între cele două familii, o bucată de teren pe care familia lui Rosemary a cumpărat-o de la Tony cu mult timp în urmă, ceea ce întrerupe accesul Reilly-ului la drum. Acest conflict servește ca fundal al relației ciudate, zbuciumate, contorsionate dintre Rosemary și Anthony. Chiar dacă nu vor să o recunoască uneori, și cei tineri au sufletele și speranțele inmpotmolite în pământul aspru al Mullingarului. Viețile lor pot fi trăite dincolo de el numai în închipuire. Oameni de vărstă mijlocie, bântuiți din plin de dramele și crizele ei, însingurare, inutilitate, depresie Anthony și Rosemary sunt profunzi și adânci în sentimente precum pământul. Precum el au nevoie de lumină să rodească, numai că misterele și prejudecățile familiei, povara aștepărilor, frica de ridicol, vulnerabilitatea, tarele familiale, defectele de diverse feluri amână înflorirea, întârzie rodul.
Îți dorești atît de mult să le fie bine acelor două personaje că te irită stângăcia și nesiguranța lui Anthony, o încurajezi în gând pe Rosemary, îi ții pumnii, o aprobi atunci când spune că zilele cu soare nu trebuie irosite. Îmbrăcați prost și cu un comportament infantil, cu inimile țăndări, cu trupurile sau amoțite sau gata să explodeze, nehotărât și blazat precum personajele cehoviene, el, incandescentă și aprigă, ea, înspăimântați amândoi că ar putea fi la doi pași de fericire, Anthony Reilly și Rosemary Muldoon sunt îmbibați în iubire, nefiind cu nimic mai prejos în arhetipurile ei decât Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda.
Decorul conceput de Carmencita Brojboiu miroase a ploaie, îți dă senzația concretă de umezeală și pare a fi cadru fertil pentru depresii și suiciduri: mobilă crâmpoțită, găleți în care se adună apa, nailoane negre. În mod inspirat cadrul de joc se extinde spre laterale, locul unor confesiuni teribile spuse la o suflare de spectatori care se simt copleșiți ca de niște spovedanii la care li se îngăduie să ia parte.
Regizorul Cristi Juncu, pentru a nu știu câta oară să își aleagă cei mai potriviți actori, să lucreze la amănunt mișcarea, gestica, rostirea, să dea impresia de regizor absent sau invizibil tocmai prin perfecțiunea reușită a interpretării într-o montare vizuală atât de naturală că devii parte din povestea încurcată în certuri, superstiții, ranchiuni.
Total credibil în rolul de arțăgos irlandez trăit la țară, Ion Haiduc (Tony Reilly) este relaxat, firesc, mai puțin zgomotos decât în alte roluri, întruchipând acel tată dur în aparență, iubitor dezlănțuit al pământului a cărui duritate a moștenit-o. Două sunt momentele de aur a curat ale jocului. Primul, cel în care încearcă să explice de ce nu vrea să lase ferma fiului pentru că „Nu stai pe pământ și iei putere din el”. Experimentatul actor ne face părtași la lupta sa interioară între iubirea pentru fiul său în care nu are destulă încredere și dragostea pentru pământul pe care vrea să îl lase pe mâini puternice și sigure. Oare la fel s-ar fi zbuciumat a Ion al Glanetașului la bătrânețe, dacă el și plăpândul Petrișor ar fi trăit? Celălalt moment astral este confesiunea pe patul de moarte. Undeva, izolat de restul locuinței, tatăl încearcă să obțină înțelegerea și iertarea fiului, dar mai ales să îi predea acestuia(dar mai ales nouă) cea din urmă și importantă lecție din viață: lecția iubirii.

Trebuie să respiri teatru ca în seri diferite să fii ba diva elegantă din ”Sonată de toamnă”, ba doamna superbă din „Șase lecții de dans…”ca apoi să devii bătrâna care „n-o mai duce mult, se fărâmă-n bucăți. și îi trebuie niște șolduri noi, dar nu le poate primi fin’că are plămânii și inima praf.” Da, Victoria Cociaș este o mare actriță! Personajul Aoife Muldoon are umor negru, este direct în ciuda efuziunilor sentimentale, evită justificările, morala, este lucid și inteligent.
Dacă se mai îndoia cineva că Andi Vasluianu este mult mai mult decât un actor de film românesc insipid sau prea popular,intepretarea personajului Anthony va spulbera orice umbră de neîncredere. Două ore actorul nu pierde nimic din acele amănunte care îmbogățesc o partitură mai mult decît un text ofertant: ticuri, grimase, mișcări ale corpului, priviri stranii, introspecție, frânturi de destăinuiri, revolte mocnite. Traume vechi îl domină încă:„ Doamne, când a murit mama, nu mai vedeam culorile”, iar iubirea adună toate culorile lumii, cum să o vadă? Emoțiile și trările sale sunt cauterizate, dorințele anesteziate. Cel ce se crede albină, nu vede florile din fața lui, este obtuz, absurd, un copil mare ce pare incapabil de fericire simplă.

Ce să scriu despre Cerasela Iosifescu (Rosemary Muldoon)? Aș lua-o pe Rosemary în brațe și aș întreba-o ce duh nevăzut i-a dat harul de a întrețese în fibra aceluiași personaj forța Medeei, perseverența Penelopei, inteligența Portiei,umilința Helenei, tandrețea Violei? Superba actriță învață personajul său necioplit uneori, duios până la lacrimă alteori să poarte doliul existenței sale, dar și să se lepede de el pentru a-și pune vălul iubirii târzii.Forța jocului său pare a fi inspirată din tehnica militară: stategie, arme, asalt, retragere, armistițiu, înfrângere, victorie. Cu haine ridicole, prețioasă sau penibilă, Rosemary are atâta forță în trupul său fragil, încât începi să lupți alături de cauza ei.
Fără această luptă dezlănțuită povestea nu s-ar sfârși ca toate poveștile cu „și-au trăit fericit până la adânci bătrâneți”, fără perseverența sa nebună n-am fi amestecat la final lacrimile și zâmbetul, fără compasiunea ei duioasă pentru orice nebunie a bărbatului pe care îl iubește, nouă ne-ar fi fost frig pe dinăuntru. Mulțumesc, Rosemary Muldoon, ai oprit ploaia cu iubirea ta!
LA DOI PAȘI DE MULLINGAR
de John Patrick Shanley
Traducerea: Bogdan Budeş
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuția:
Anthony Reilly – Andi Vasluianu
Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu
Tony Reilly – Ion Haiduc
Aoife Muldoon – Victoria Cociaş
sursă foto: site Teatrul Nottara
0 comentarii