LACRIMILE AMARE ALE PETREI VON KANT

Publicat de Alina Maer pe

Spectacolul„Lacrimile amare ale Petrei von Kant” regizat de Radu Nica în interpretarea actrițelor Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sf.Gheorghe satisface gustul oricărui estet, iubitor de eleganță, discreție, mister, tăcere. Despre dramaturgul Rainer Werner Fassbinder aflasem  vagi informații văzând filmul „Alexanderplatz”. Apoi un alt film, de data aceasta autobiografic, „L enfant terrible”  mă azvârlise în plasa unor stări contradictorii: Demiurg sau demon? Geniu sau nebun? Călău sau victimă? De aici emoția firească a întâlnirii cu piesa sa, pe scena unui teatru tânăr pe care îl admiram de departe și ale cărui producții le aplaudasem prin diverse festivaluri.

Piesa lui Rainer Werner Fassbinder „Lacrimile amare ale Petrei von Kant” din 1971 este despre o societate  decadentă, orbită de putere și măcinată de pasiuni putrede, dar vulnerabilă și fragilă. La o citire superficială, pare doar povestea Petrei, o creatoare de modă bogată și arogantă la jumătatea anilor 30 de ani, îndrăgostită de Karin, o tânără  ce ar face orice pentru o  carieră în modelling. Piesa are o puternică tentă autobiografică, fiind un veritabil  studiu al relațiilor de putere. Pentru Fassbinder, încercarea de a arăta „că suntem îndrumați greșit de educația noastră și de societate în care trăim” se sublimează în această poveste despre diferențe sexuale și de clasă,

Abordarea regizorală a lui Radu Nica ( cel ce s-a apropiat și de Bergman în „Persona”, la Teatrul Odeon) surprinde și bulversează. Povestea pare un caz prezentat unui psiholog colectiv, publicului ce își va forma propria sa viziune la final, în funcție de cum percepe sunetul, mișcarea, culoarea, cuvântul. În mare parte din spectacol vocile actrițelor se aud înregistrate, se diferențiază greu, lăsând mesajul pe umerii mișcării și muzicii.

Coregrafia Ioanei Marchidan este marele atu al spectacolului, trupurile devenind voci  și cuvinte. Greu de crezut că actrițele din rolurile principale nu sunt dansatoare profesioniste. Dialogul corpurilor capătă nuanțe de strigăt, dor, chemare, respingere, plânset. Vocile înregistrate încurcă, pentru că fiecare spectator psiholog redactează propria sa anamneză, propune propriul său demers terapeutic. Energia se transformă în emoție cinetică în formule speciale, iar dimensiunea emoțională a subiectului îi deschide perspective diferite de cele ale dramaturgului. Manechinele în mărime naturală ale Petrei  mereu prezente în film, lipsesc din piesă, dar rolul lor este preluat de corpurile actrițelor ce par păpuși mecanice într-un dans fără reguli. Fiecare actriță are, de fapt, ceva sau altceva de spus,  sub imperiul unui impuls, al unei pasiuni ori frici. Mișcările diferă uneori, alteori sunt în sincron, sunt când fluide, când sacadate, par atât de firești, nimic nedevoalând efortul din spatele perfecțiunii. Expresivitatea și trimiterile fiecărei mâini întinse, fiecărui tors răsucit sau ridicat sunt liantul cu publicul care la rândul său își depășește propriile limite de receptare.

Ce actriță profundă, totală este Elena Popa! Privirea ei rece, superioară, grimasele buzelor, felul în care merge, imponderabil, contactul vizual cu celelalte personaje, retragerile, întoarcerile determină inutilitatea replicilor. Superb nuanțat declinul echilibrului său, când trădarea și disperarea ei se transformă în violență, o violență manifestată agresiv față de toți apropiații săi.

La aceeași cotă de expresivitate și intensitate a trăirilor se plasează Fatma Mahomed, o Marlene  ca un abis, un alterego al Petrei sau o latură bine ascunsă sub poleiala aristocratică. Cu privire de sfinx, interiorizând durerea și respingerea, Marlene poate pleca, poate rămâne sau poate reveni. Fassibender spunea dur despre personaj „Când în sfârșit o părăsește pe Petra, cred că nu se îndreaptă spre libertate, ci pleacă în căutarea unei alte existențe de sclavi. Pentru că slujitorul acceptă propria reprimare și, prin urmare, se teme de libertate”. În viziunea regizorului Radu Nica, Marlene nu pare o victimă, ci singurul personaj care iubește curat, necondiționat, asumat.

Mădălina Mușat(Karin) se depărtează în opinia mea de personajul din film, dominația psihologică și voința de putere devenind  punctele sale forte, nu ale Petrei. Actrița vorbește privind în gol, foarte rar partenera, are senzualitate, miroase a animal tânăr și neâmblânzit. Camelia Paraschiv, Ioana Costea și Anca Pitaru în roluri secundare se integrează  în această pictură feminină cu vibrări de dragoste, gelozie și însingurare.

Scenografia  uzează de rostul și semnificația spațiului gol. Întuneric, penumbră, o canapea deschisă (trimitere psihanalitică în ton cu abordarea regizorală), panouri verticale translucide în spatele cărora se zbate parcă subconștientul personajelor, uși rotative prin care se strecoară personajele  precum niște hoți de gânduri și sentimente, un alt perete  pictat modern cu figuri, linii și siluete umane, acestea sunt elementele de decor  imaginate de Theodor Niculae. Costumele se armonizează cromatic, sunt foarte stilizate, nimic întâmplător în culorile alese sau în imprimeuri, identificând prin linie și culoare ceva din personalitatea fiecărui personaj.

Într-un spațiu atât de stilizat, muzica lui Adrian Piciorea are ceva de cor antic difuz și incert, dar persuasiv și incitant. Coloana sonoră este agresivă, ambiguă, diferă în nuanțe și tonuri, se repetă uneori enervant, alteori intensifică ritmul  simțind-o organic în creier și stomac, dar, atunci când vocile nu se mai aud din off, actrițele spunându-și replicile pe scenă, începi să îi simți lipsa. Tăcerea devine angoasantă,  te dezbracă pe interior  și urlă mut după o muzică ascunzătoare cu efect de drog.

Cine este cel mai vulnerabil? Cel ce pleacă sau cel ce rămâne? Puterea de a pleca este armă letală sau mijloc de salvare? Este lumea un univers eminamente feminin? Pleci acasă cu multe întrebări, cu fluxuri și refluxuri de iubire și poezie. Ai fost martorul unui exercițiu de rafinament și reflexie, condensat, plin, durabil.

Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe

Lacrimile amare ale Petrei von Kant

                                                                                                              de Rainer Werner Fassbinder

Traducere de Victor Scoradeț

 Regia: Radu Nica

 Coregrafia: Ioana Marchidan

 Scenografia: Theodor Niculae

 Muzica originală: Adrian Piciorea

Cu: Elena Popa(Petra), Fatma Mohamed(Marlene), Mădălina Mușat(Karin), Ioana Costea(Sidonie), Camelia Paraschiv(mama Valerie), Anca Pitaru(Gaby).

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.