Haos. Șoc și groază. Frustrare.Violență în  valuri de sânge și șuvoaie de râs. Nebunie revărsată năvalnic. Intoleranță hidoasă.  Disperare camuflată în tărie de caracter.  Prostie, grămezi  de prostie, absurdă și arogantă, naivă și înfricoșătoare, inconștientă  și  fudulă. Despre toate acestea, despre oameni  pierduți în mirajul idealurilor, despre trivialul vieţii de zi cu zi, despre criza  omului simplu într-o lume pe care nu o înțelege  și în care nu se poate integra, despre Zeul măcelului care ne guvernează viața, totul într-o poveste horror ce meditează într-un mod original asupra condiției umane sub umbrela unui umor negru care îți frige creierii, toate într-un spectacol impecabil regizat  de Vlad Massaci la Teatrul Mic, „Locotenentul din Inishmore”, piesă scrisă Martin McDonough.

Valoarea spectacolului pornește, în opinia mea,  de la traducerea realizată de Bogdan Budeș.  Nu se aleargă după amuzament, nu se fac obișnuitele concesii  de dragul divertismentului. Mai mult, trivialitățile de limbaj  pe care alte monări, în alte traduceri le excerbează în vederea redării stării de decrepit a ruralului irlandez, acum sunt convertite în picanterii, în  scântei de argou ce luminează exact cât trebuie, când trebuie.

Când teroristul Mad Padraic locotenent al Armatei Naționale de Eliberare a Irlandei,  află că motanul lui iubit, Thomas Mâțâțelu este bolnav, se oprește din acțiunile lui„patriotice”, pentru a ajunge acasă. Davey, vecinul care a găsit pisica mergând cu bicicleta, este principalul suspect. Paralizat de frică, realizând că se va descoperi adevărul, acela că motanul este mort, împreună cu tatăl lui Padraic, Denny, fac tot posibilul să încerce să se salveze, inventând scenarii tâmpite și inutile. Marele luptător lasă de izbeliște viitorul Irlandei și jură să se răzbune sângeros pe cei responsabili de moartea pisicii sale. Totul se complică prin apariția lui Mairead, o fătucă irlandeză îndrăgostită de Mad.

Scenografia  Ioanei  Pascha simte textul, are culoare, miros,  vrei să intri pe covorul verde, să cauți pisicile negre în ascunzișurile lor,  să te așezi  pe fotoliile hodorogite precum viața celor ce se afundă în ele. Elementele horror, membre amputate, obiecte de tortură, pisici cu capete zdrobite provoacă spectatorul cuminte la o probă de rezistență fizică. Din rândul întâi îți vine să pleci privirea, te lupți cu o stare de disconfort, dar reziști eroic  și te lași pradă unor senzații incredibile într-un râs eliberator. Inserturile video(video, regie montaj: Adrian Petrariu) sunt integrate în discursul scenic, lărgesc perspectiva, punctează intrările și ieșirile personajelor, sporind senzația de cinema care te însoțește pe parcursul spectacolului. Iluminarea este un joc subtil de nuanțe și intensități care scot în evidență natura comică a piesei și a spațiului (Director de imagine: Doina Moraru). Utilizarea excelentă a muzicii, piese rock, country, fragmente din imnuri mențin atmosfera alertă și susțin conflictul.

Sunt scene incredibile, de un umor total, inteligent, înțepător: încercarea de a acoperi o pisică albă  cu cremă de ghete neagră  pentru a semăna cu Thomas, evocarea orbirii văcuțelor, dialogul tandru despre pisici dintre torturat și torționar, unul spânzurat cu capul în jos, celălat ghemuit lângă el, scuipatul sicronizat când se rostește cuvântul„Anglia”. Vlad Massaci  se joace cu registrele comic-dramatic fără a renunța la realismul profund, meditează inteligent la rostul existenței, la inutilitatea confruntărilor, demască ipocrizia idealurilor sforăitoare. Trăiești senzația că în fața ta Goya, Picasso, Dali fiecare cu o pensulă în mână amestecă pe o pânză comună staruturi de culoare, pocind într-un produs final eroismul, rațiunea, lupta.

O distribuție aleasă inspirat contribuie din plin la valoarea spectacolului. Într-un spațiu nu tocmai întins, cei opt actori  sunt  dirijați cu pricepere, atât în scene individuale, cât și de grup,  mișcarea scenică coordonată de Ștefan Lupu este abruptă și continuă, te amețește, escaldează conflictul, te ține cu sufletul la gură într-o tensiune care nu are momente de respiro.

Vitalie Bantaș îl joacă pe Danny, un irlandez bătrân și blazat. Rezultă un joc subtil, calm, un factor de echilibru în brambureala generală. Simpatic ca orice bețiv în faze incipiente, cu haz, cu savoare în redarea amintirilor, cu fulgerări ale ochilor deloc nevinovate, mai  mereu prezent în scenă, actorul seduce fără a face un scop din vizibilitatea personajului.Andrei Brădean  este  Davey, adolescentul nătâng și incapabil de minciună, un adevărat rege al gafelor.  Chiar dacă nu este prins în jocul violenței, îi simți implicarea în fiecare situație de la distanță, prin priviri expresive și mimică sugestivă pentru stările prin care trece personajul. Ovidiu Niculescu(Christy) și  Tudor Istodor (Brendan ) alcătuiesc un cuplu comic având o calitate comună primordială: prostia. Încorsetați în costume de gangsteri, cu ticuri verbale, cu replici cretine rostite sobru, actorii izbutesc să ridiculizeze fanfaronada, lașitatea, ignoranța din spatele principiilor eroice.

Lui Ionuț Vișan îi place rolul. Se simte această legătură în jocul său, când intimidant-agresiv, când naiv-copilăresc. Trece instantneu de la urlet la miorlăială sentimentală, de la isterie la rigiditate. Își conduce  personajul atât de neprevăzut,  încât nu poți să îl urăști  pentru plăcerea cu care smulge unghii, dimpotrivă, te înduioșează  momentele în care își jelește pisica, unica sa iubire. Rolul său are iz histrionic, mai ales în relația de posibilă iubire. Complimentele cad bolovănos, jignirile par complimente.

De nerecunoscut  Alina Rotaru, în tânăra luptătoare irlandeză Mairead  ce  îi fură inima lui Padraic. În haine de comandă, cu păr scurt, într-un freamăt continuu, actrița merge pe sârma invizibilă dintre feminitate și copilăria infatuată, demonstrând din nou forță și firesc fără nimic ostentativ. Maired, fata fără prieteni și fără direcție nu greșește niciodată țintele, ei revenindu-i finalul, ea deținând forța distrugătoare a oricărui sentiment.

Excelent Cezar Grumăzesu în dublu rol! Cu el se deschide piesa, cu el spânzurat cu capul în jos,  bălăbănindu-se sub privirile amuzante ale călăului său.  Efortul său de a păstra această  postură chinuitoare este de admirat. Minute bune, astfel expus, replicile curg fluent, fără efort, fără opinteli. Dincolo de poziția chinuită, dacă ai închide ochii, nu  ai realiza că personajul nu stă într-o poziție tocmai confortabilă, pentru că nimic nu este îngroșat, nimic exagerat. În Joey este absolut irezistibil, în contradicție totală cu ceilați doi parteneri, mereu în umbra lor, patetic, caraghios, cu rafinament comic, impuând candoarea ca armă.

Finalul întrece orice așteptare și șochează pe cei ce nu au citit înainte piesa(m-am felicitat că am fost printre ei).  Atâta sânge, că te simți ca într-un abator. Întorsătura intrigii în ultima scenă  este culmea absurdului. Alegerea de a face sau nu„pactul cu ficțiunea” este a fiecăruia. Vrei sau nu vrei să crezi, te limitezi sau nu te limitezi la râs. Te îngrozești sau te amuzi. Da, actele de violență văzute sunt fictive, dar Violența nu.  Râsul încremenește brusc, iar când ajungi acasă eziți să dai drumul la televizor. De spaima că vei vedea  nebunii ucigând pisici negre, idealuri, oameni, valori. Ei sunt liberi și din ce în ce mai mulți

LOCOTENENTUL DIN INISHMORE

de Martin McDonagh

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Video, regie montaj: Adrian Petrariu

Director de imagine: Doina Moraru

Mişcare scenică: Ştefan Lupu

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuție

Donny- Vitalie Bantaș

Davey- Andrei Brădean

Padraic- Ionuț Vișan

Mairead- Alina Rotaru / Silvana Mihai

James- Cezar Grumăzescu

Christy- Ovidiu Niculescu

Brendan- Tudor Istodor

Joey- Cezar Grumăzescu