MEMORIILE UNUI LOLO /Je suis Lolo

Publicat de Alina Maer pe mai 6, 2025mai 6, 2025

Într-un spațiu unde lumina se joacă cu umbrele, iar tăcerea vorbește mai tare decât cuvintele, „Memoriile unui Lolo” ne invită să pășim în universul interior al unei ființe aflate în căutarea sinelui. Piesa explorează viața lui Lolo, o persoană care s-a confruntat întreaga viață cu o profundă nevoie de validare, ceea ce a condus la izolare și episoade depresive.  După moartea sa, au fost descoperite caietele ascunse în subsolul casei, conținând texte variate: de la basme scrise în copilărie despre prințese care-și dezamăgesc părinții, până la poezii criptice din ultima parte a vieții.

„Memoriile unui Lolo” este o producție a Teatrului Masca, regizată de Mark-Cristopher Demeter, cu dramaturgia semnată de Alex Gorghe.  Spectacolul a fost realizat în cadrul programului de rezidențe Fresh Start 2023 și a fost prezentat la diverse festivaluri și teatre din țară, inclusiv la Reactor Cluj și Centrul Replika din București. Concepția artistică este una curajoasă și interdisciplinară: mișcarea corporală (coregrafia semnată de Dominik M. Iabloncic), muzică (Iulia Sinescu).

Scenografia minimalistă a lui Dragoș Moldovan creează un spațiu fluid, în care granițele dintre realitate și imaginație se estompează.  Sunt două planuri, scena acoperită de un gazon verde artificial și al doilea, în spate, ca un culise prin care actorii trec de la o secvență la alta, ca la final să cadă. Scenografia permite o permanentă reconversie a spațiului, în acord cu stările mentale ale personajului.

Muzica compusă de Iulia Sinescu acompaniază subtil evoluția personajului, accentuând momentele de introspecție și vulnerabilitate,  stările fluctuante ale unei ființe copleșite de propriile întrebări.  Coregrafia semnată de Dominik M. Iabloncic funcționează ca un fel de alfabet emoțional al lui Lolo și transformă mișcarea într-un limbaj al emoțiilor, fiecare gest reflectând frământările și dorințele personajului colectiv Lolo.

„Memoriile unui Lolo” este un spectacol care vorbește despre nevoia de validare și despre cum aceasta poate modela identitatea.  Prin intermediul dansului și al teatrului, spectatorii sunt invitați să reflecteze asupra propriilor experiențe și emoții, regăsindu-se în fragilitatea și căutările lui Lolo. Lolo nu este un personaj în sens clasic, ci un alter ego colectiv, o mască pe care o purtăm cu toții în momentele în care dorința de validare devine mai puternică decât noi înșine. Spectacolul se desfășoară ca o serie de episoade fragmentate, inspirate de caietele descoperite postum – mărturii ale unei vieți trăite mai mult în interior decât în afară. Un narator cu voce calmă și cu inflexiuni tandre(Anamaria Codiță) relatează episoade din viața lui Lolo, fără a ține un fir cronologic.

Dar adevărata forță a spectacolului stă în felul în care redefinește ideea de „joc”. Aici, jocul nu e distracție, ci un ritual prin care Lolo încearcă să dea sens propriei existențe. El joacă roluri, rescrie povești, inventează versiuni de sine , nu din capriciu, ci din nevoie. Este un spectacol despre nevoia de a fi văzut, auzit, iubit, și despre absența acestor lucruri care te poate împinge în adâncuri. Teatrul devine un spațiu de confesiune poetică și de reconstrucție identitară, unde jocul nu mai este doar o formă de expresie, ci un mecanism vital de supraviețuire.

E multă lacrimă în acest spectacol, Tragiul rezultă din text: „LOLO : Ce-am făcut să merit să mă iubiți? TATA LOLO : Păi… nu te iubește nimeni pentru cine ești. Te iubim pentru ce vei fi, Lolo.”, din redarea metaforică a fenomenului bullyng în convenție de musical. Lolo apare ca o îmblânzitoare, iar traumele ei sun transformate în hiene cu capetele lui Lolo supradimensionate. Invectivele și jigmirile interiorizate de personaj curg în ritmuri amețitoare:„Lolo și-a vândut mașina să facă rost de bani de benzină”, sau „Lolo e așa scârboasă că gândacii poartă șlapi când intră la ea în casă”.

E și mult zâmbet. Jocurile de travesti: Ilinca Petra Meșter-împărat, David Drugaru-Lolo, Ioana Beatrice Tănasă-voievod, limbajul colorat cu inserții tipic adolescentine și cu multe glume :„STUDENT LOLO: Are oasele puternice! Bea mult lapte!/ STUDENTĂ LOLO: Ce legătură are?/ STUDENT LOLO: E papă lapte!”)

Foarte bun momentul în care Lolo pare un pacient cu un diagnostic greu de pus și descris. …„Are în sânge o cantitate anormal de mică de motivație”, e„goală pe interior”, „n-a avut niciodată o brățară a prieteniei”, că manifestă „lipsă totală de validare”,

Veridică și necesară critica adusă părinților care impun reguli, uită de validare, proiectează asupra copilului propriile dorințe.Greșelile tipice ale părinților tuturor generațiilor sunt puse în lumină de spectacol „Părinții mei sunt într-o competiție cu restul lumii. Nu-mi place că sunt singurul lor copil fiindcă asta mă face să mă simt ca un cal de curse pe care ei și-au pariat toți banii. Pentru mine nu mai există alternativă, există doar premiul întâi. Și-n cazul în care-mi rup piciorul la antrenamente, mă împușcă. […] Nu-mi învinuiesc părinții. Și lor trebuie să le fie greu. Doar sunt puși în fața unei lumi care trebuie convinsă că fiica lor într-adevăr merită”.

Există și momente interactive în care publicul preia conducerea poveștii, modelând-o prin propriile alegeri, cum ar fi secvența jocului conceput de Lolo care nu poate fi niciodată câștigat. „COMENTATOR LOLO : Jocul continuă la nesfârșit. Lolo l-a programat în așa fel încât e imposibil să câștigi toate cele 10 steluțe. Există doar 9”.

Spectacolul are momente de pură poezie care hipnotizează publicul, cum ar fi acela în care, în ultima scenă, când cele două spații scenografice se unesc, iar David Drugaru(cel  ce duce greul spectacolului) recită:„Radioul e pornit, perdelele trase./Sunt prinsă în burta unei dimineți oribile/Și-aștept ca dimineața să sângereze până la moarte/Corpul mi-a căzut peste mine/Și pauzele publicitare se holbează/Pereții se prăbușesc în ei înșiși/Și păsările care s-au blocat singure în balcon mă caută printre dărâmături.”

La final, patru Lolo  plantează flori pe gazon, nimic luminos, nimic euforic. „Memoriile unui Lolo” nu oferă răspunsuri. În schimb, te obligă să-ți pui întrebări incomode despre cine ești când nu te privește nimeni. Este un spectacol-confesiune, dar și un spectacol-acuză: al unei societăți care cere autenticitate, dar penalizează vulnerabilitatea.Spectacolul este adresat celor care s-au întrebat vreodată dacă acțiunile lor sunt motivate de dorința de a fi plăcuți și iubiți.  Fragilitatea interioară se exprimă printr-un limbaj scenic fluid, la granița dintre realitate și ficțiune.Este o reflecție asupra modului în care ne construim discursul interior și asupra impactului pe care lipsa de validare îl poate avea asupra identității noastre.

MEMORIILE LUI LOLO

Dramaturgia: Alex Gorghe

Regia: Mark-Cristopher Demeter

Scenografia: Dragoș Moldovan

Coregrafia: Dominik M. Iabloncic

Muzica: Iulia Sinescu

Distribuția: Anamaria Codiță, David Drugaru, Ilinca Petra Meșter, Ioana Beatrice Tănasă