(N)-AU PUS CĂTUȘE FLORILOR, CI UITĂRII
Ce seară! O confuzie a emoțiilor de atunci și de acum, în care tu, după 30 de ani, te întâlnești cu tine, dar si cu niște necunoscuți(aparent),toți prizonierii unor amintiri intense, la granița dintre realitate și închipuire, trecute nu doar prin memoria ta afectivă, ci înghițite, amestecate în intestinele hămesite ale timpului, topite în sângele tău, resimțite în porii deschiși ai prezentului. Am simțit că aparțin unei caste, sau mai degrabă unei elite. Tot ce s-a vorbit pe scenă îmi părea cunoscut și firesc. Tot ce vedeam pe ecran umbla deja pe potecile încâlcite ale memoriei mele.
Spectacol revoluție? Da, poate fi numit și așa. Nimeni nu mai văzuse pe o scenă din România și niciunde un astfel de teatru. Sigur era TEATRU? Nu cumva se experimenta limita suferinței, punându-se un pariu pe puterea de a îndura oricât, orice, de la adevărurile crude despre ce poate încolți din tine în situații limită, până la confuzia dintre om și diavol sau între un Dumnezeu surd și orb și un rebel însângerat?
Atunci mi-am dat pentru prima oară seama că trebuie să vezi teatrul cu un al treilea ochi, doi nu mai sunt îndeajuns să cuprindă vastitatea din fața ta, că poți vorbi despre teatru cu gust de sânge pe limbă, că vei auzi cu adevărat teatrul cu mâinile transpirate de emoție sau că merită să cuprinzi teatrul cu brațe încleștate spasmodic.
Atunci am realizat că trupul omenesc este cel mai frumos, mai sofisticat și mai expresiv costum de teatru, că sângele poate avea sfințenia apei Iordanului și că și că în iubire și durere nimic nu este vulgar sau imposibil.
Atunci am umblat pe stradă, noaptea târziu, încercând să mă lepăd de durere și să fac pace cu fricile, atunci am știut că nu voi mai revedea niciodată spectacolul, dar nici altul asemănător lui, pentru că eu nu mai îmi semănam mie.
Așa a fost atunci, acum 30 de ani! Acum? Acum niște oameni speciali care se întreabă ce lasă ei în urmă pe lume îmi dau peste cap echilibru de femeie matură, mă fac să păcătuiesc dorindu-mi precum Faust întoarcerea la tinerețea veșnică. Nu, oamenii ai scenei nu sunt „plămadă de vise”, ci făuritorii acestora. Un spectacol ca o rană. Niciodată vindecată pe deplin, permanent vie, amintindu-și că și tu ești viu și că suferința va face mereu pereche cu frumusețea stranie a lumii.
O victorie împotriva efemerității teatrului și o armată de învingători. Multumesc, Mugur Arvunescu, multumesc, Teatru Odeon.pentru noaptea de insomnie ce știu că va urma!
Lansarea volumului dedicat spectacolului AU PUS CĂTUȘE FLORILOR-un spectacol revoluție, scris de actorul Mugur Arvunescu.
TEATRUL ODEON- 29.11.1991
…au pus cătușe florilor… de Fernando Arabal
traducerea: Cristian Popescu și Irina Călin
Regia: ALEXANDER HAUSVATER
Muzica: Mircea Octavian Kiraly
Costumele: Viorica Petrovici
Scenografia: Constantin Ciubotaru, asistent scenografie: Cristian Radi
Asistent regie: Iuliana Ciugulea
Distribuția:
Dan Bădărău, Ionel Mihăilescu, Dragoș Pâslaru, Marius Stănescu, Florin Zamfirescu, Oana Ștefănescu, Simona Gălbenușă, Adriana Trandafir, Carmen Tănase, Camelia Maxim, Mirela Dumitru, Angela Ioan, Constantin Cojocaru, Mugur Arvunescu, Mircea Constantinescu, Laurențiu Lazăr
0 comentarii