NOAPTE BUNĂ, MAMĂ!

Publicat de Alina Maer pe

Motto:„Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri”. Hermann Hess

MAMA! Mame iubitoare, acaparatoare, devoratoare, covârșitoare, castratoare, ne(în)țelegătoare, dominatoare, impunatoare, răvășitoare, înrobitoare, întrebătoare,  mereu vinovate de răul nostru, mereu în afara problemei sau cu soluții greșite, mame omniprezente pentru care orice părticică din viața ta are legătură, atât cât și alegerea morții să nu îți fie opțiune. VIAȚA! Viața sfâșietoare, nedreaptă, întâmplătoare, inadecvată, tulbure, amară, umbroasă, rătăcitoare, hazardată, bolnavă, rușinoasă, nerostuită, obraznică, viața ce nu merită a fi trăită oricum. TU! Înfrântă, sfâșiată, pierdută, necunoscută, vulnerabilă, anostă, zdrențuită, diformă, tu căreia nimeni în numele a nimic nu poate să îți reteze dreptul de a fi sau a nu mai fi.

Am lăsat să treacă o săptămână de la întâlnirea cu viața, mama, cu un soi de TU posibil oricând posibil a se iți din întâmplări și fărâme de timp pe care nu le poți controla. Am lăsat să treacă emoția unui final de piesă cum rar mi s-a întâmplat a trăi: se stinge lumina pe scenă, se aud lacrimile(da, lacrimile au o dimensiune sonoră), publicul nu se repede la aplauze, pare încremenit într-un moment de reculegere colectivă în fața durerii omenești. Poate de aceea nu  voi revedea spectacolul. Am atins un soi de maxim al întâlnirii cu TEATRUL pe care vreau să îl păstrez intact. Acum încerc să scriu despre el, cu emoții ținute în frâu, lucid și tandru.

Piesa de teatru „Noapte bună, mamă!” scrisă de autoarea americană Marsha Norman a câștigat în anul 1983 premiul Pulitzer și a fost nominalizată  pentru Premiile Tony, la categoria „Cea mai bună piesă”. Textul a fost  de Tom Moore, în 1986, cu actriţele Sissy Spacek şi Anne Bancroft, în rolurile fiicei şi, respectiv al mamei.  Un dialog de-o seară între o mamă şi fiica ei devine o confruntare  fără plase de siguranță despre viață, moarte, alegeri.

Jessie are  aproape 40 de ani, părăsită de soţ, are un copil delincvent, este bolnavă de epilepsie, inaptă să lucreze orice și   trăieşte în casa mamei sale, Thelma, căreia îi destăinuie hotărărea de a sinucide. Melodramatic, nu? Suicidul constituie „o crimă la 180°”, situaţie observată de Freud care alătură suicidul de  „dorinţa precoce reprimată” de a omorî pe cineva. Jessie a trecut de  etapa planificării suicidului  la cea a pilotului automat și simte un extraordinar sentiment de uşurare pentru că a luat decizia, punând punct dureroasei ambivalenţe cu privire la suicid caracteristică etapei planificării. Jessie: NU renunț. Acesta este celălalt lucru pe care îl încerc. Și sunt sigur că mai există și alte lucruri care ar putea funcționa, dar S-ar putea ca munca să nu mai fie suficient de bună. Am nevoie de ceva care să funcționeze. ACEST lucru va funcționa. De aceea am ales-o. ”

Poate interveni cineva pe această alegere? Poate fi mama persoana ce izbutește o salvatoare intervenție terapeutică? Nu cumva voinţa umană de a trăi este atât de puternică încât, chiar dacă decizia de a muri a fost luată, persoana dă o ultima şansă la intervenţie persoanei de care se simte cel mai legată? Întrebările se rostogolesc în mintea spectatorului ce refuză finalul , prelungind suspansul deciziei: Își va schimba hotărărea? Jessie chiar „se pregătește să moară” sau este doar un moment în care„am șezut și am plâns”? Abordarea directă a problemei suicidului, „rana deschisă purulentă”  accentuează preocupările şi intenţiile. Jessie știe tot ce are, mai are de făcut, interogațiile sale nu sondează opinii, ci doar lămuresc lucruri. Rănile nu se vindecă, ele nici nu mai contează, măștile trebuie să cadă pe rând, balul mascat al nopților insomniace s-a perimat, durerea devine legitimă, insolentă și fără pudibonderii

Ce mai poate face mama în fața unei asemenea manifestări de forță, de fapt prima și ultima? Empatizarea  cu starea de disperare este greu de atins. Motivele şi convingerile sunt greu de acceptat. Durerea mamei în fața inevitabilei dispariții a fiicei are ecou în propria viață și dispariție viitoare.  „Cum mă pot ridica în fiecare zi știind că trebuie să te sinucizi pentru a-l opri din durere și am fost aici tot timpul și nici nu am văzut-o niciodată. Și apoi mi-ai dat această șansă să o îmbunătățesc, să te conving să rămâi în viață și nu am putut s-o fac. Cum pot trăi cu mine după asta, Jessie?” Thelma nu reuşeşte să-şi impună  argumentele şi punctele de vedere, pentru că nici ea nu crede în ele. Mama, în sfârșit ascultă și înțelege că Jessie nu mai este  copilul său, ci„ceea ce a devenit din copilul său”.

Regizorul Vlad Massaci  prilejuiește din nou (după uriașul spectacol „Ținutul din miezul verii”) întâlnirea cu două mari actrițe ale Teatrului Mic, Andreea Grămoșteanu și Dana Dembinski-Medeleanu. Rolurile de acum sunt oarecum în prelungirea celor din piesa lui Tracy Letts .Dealtfel piesa este un text apărut în programul „Teatru pentru actori… și numai cu actori” al Teatrului Mic. Cele două actrițe, față în față cu publicul, una în fața unui telefon, alta în fața laptopului, într-o modernă discuție  pe zoom, deși în spații diferte, reușesc să dăruie personajelor întâia noapte de comunicare adevărată, într-o ultimă noapte de viață împreună. Fără să recurgă la trucuri şi clişee teatrale, cu corpuri inerte și greoaie purtând poveri nespuse, partiturile lor se duelează, se completează, într-o confruntare acerbă. Dana DembinskiMedeleanu, mama,  își activează tempo-ul interior, amalgam de  convingeri, impulsuri, răbufniri, nemulțumiri în timp ce tempo-ul exterior scade, ţinuta sa exterioară se împuținează, mişcările şi cuvintele  împietresc. Cu cât voința este mai alertată, cu atât corpul nu o mai ascultă, nu mai duce frământarea interioară. Mama depune armele înainte de a se face întuneric.

Andreea Grămoșteanu locuiește cu forme legale în corpul  unei femei căreia viața i-a refuzat orice bucurie și căreia nicio scamatorie nu-i poate ascunde eșecul. Șleampătă, nefardată, fantomatică, cu o privire  deja spre o altă lume, personajul prin atitudine, stare, gestică apasă aerul, sufocă spectatorul cu durerea lui. Expresia feței vorbește mai mult decât textul. Preștii deznodământul, abandonul s-a instalat demult, numai e vremea de vinovați sau victime. Actrița reușește un personaj viu, uman, ce nu stârnește compasiunea pentru cu intenționează acest efect. Îți vine doar să îi strângi mâna și să îi spui„Noapte bună, Jessie! Dar și să îi mărturisești șoptit că toți, absolut toți ne plimbăm uneori „ ca și cum ar fi scânduri libere pe podea”, numai că ne este frică să ne întrebăm cine a pus podeaua respectivă.

„NOAPTE BUNĂ, MAMĂ!”

TEATRUL MIC

de Marsha Norman

Traducerea:Alexa Băcanu

Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia:Ioana Pashca

Distributie:

Jessie:Andreea Grămoșteanu

Thelma:Dana Dembinski-Medeleanu

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.