OTRAVA sau dependența de durere

Publicat de Alina Maer pe

Simți noroiul cum se lipește de tălpile pantofilor, dar sub tine nu este decât scândura unei scene. Ploaia îți intră în oase, vântul îți răvășește părul, dar tu ești într-un spațiu acoperit și sigur. Un fluid de tristețe și însingurare se transmite dinspre ei către tine, dar tu știi că nu ai venit singur. O graniță invizibilă între tine și scenă se sfărâmă precum pământul alunecos dintr-un cimitir inundat de apă. La rândul tău te inunzi în durerile celor din fața ta, în lacrimile lor aspre, în tăcerile lor noroioase și încețoșate.

Un nou spectacol montat la UNTEATRU purtând deja inconfundabila semnătură a regizorului TOMA DANILĂ(Regia, spațiul scenic și ilustrația muzicală) respiră viață și moarte, speranță și disperare într-un univers ideatic, sonor și vizual simplu și tandru articulat pe o poveste ce se poate întâmpla oricând, oricui: OTRAVA (POISON) scrisă de Lot Vekemans, una este cel mai importante scriitoare contemporane a  Olandei. După ce a câștigat Premiul Taalunie Toneelschrijfprijs în 2010 pentru cea mai bună piesă nouă, OTRAVĂ a fost tradusă în 15 limbi, a acumulat premii în toată Europa. Apreciată și la New York în 2016, a avut premieră în Marea Britanie la Orange Tree Theatre, Richmond, în noiembrie 2017.

Un EL și o EA, într-o capelă de cimitir, după nouă ani de despărțire. EL dă curs unei scrisori trimisă de EA.„Există otravă în apă”, se spunea în  scrisoare, deci este posibil ca toți cei îngropați în cimitir să fie mutați. Comunitatea trebuie să se adune şi să decidă. Și totuși, de ce nu vine nimeni la această macabră întâlnire oficială în afara celor doi părinți puși în fața situației dureroase ca trupul  fiului lor să fie mutat? Cine a scris cu adevărat această scrisoare cu rânduri înmuiate în otrava amintirilor? EA? Subconștientul LUI? Destinul? Inevitabila întâlnire se petrece. Tăcerea se confundă cu urletul. Deși abia șoptesc, deși locul cere solemnitate și pioșenie, bărbatul și femeia își ţipă despărțirea dintr-un ajun de  An Nou, reflectă asupra vieții lor împreună, se caută, se alungă, își adulmecă mirosul de sânge proaspăt al durerii. EL a mers mai departe, șchiopătând, sângerând, clătinându-se, căutând reazăm în cuvinte și oameni. Și EA a mers mai departe, făcând lucruri alături de oameni, dar nu EA întreagă, adevărată, ci o copie palidă a celei ce nu poate ieși din durere, a celei ce nu vrea să lase durerea să iasă, de frica unui gol mai greu, mai ascuțit.

Piesa  abordează problema delicată  a durerii, trauma doliului netrăit, fără patetism, fără artificiu sau spectacol. Pur și simplu povestește complexitatea vieților distruse  în fața morții unui copil. În literatura de specialitate reacțiile prelungite și complicate de durere au fost operaționalizate ca tulburare complexă persistentă de doliu, (PCBD) în DSM-5. Acest lucru a permis clinicienilor să denumească suferința legată de doliu folosind un limbaj de diagnostic comun, depresia majoră. Elisabeth Kübler-Ross, în lucrarea Despre moarte și a muri a făcut referire la cinci etape ale durerii: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Fiecare om experimentează acceptarea diferită, nu există un „trebuie într-un anumit fel”, acceptarea nu înseamnă resemnare sau mediocritate, pentru că fiecare trăiește durerea în modul lui unic. Nimic din ce simțim nu poate fi catalogat greșit, fiecare emoție este un indicator ce ne comunică ceva despre noi, despre felul în care nu raportăm la realitate. Nimic nu face mai mult rău, pe termen lung, decât propria neglijare, fugă de noi, de ceea ce simțim.

Cei doi actori conduși hipnotic de regizorul Toma Dănilă pe tărâmul suferinței  oferă un spectacol de măiestrie actoricească. Membri ai sudatei echipe de la Teatrul Odeon unde s-au întâlnit în diverse proiecte(îmi vine în minte Luna verde), Alina Berzunțeanu și Cezar Antal sunt obișnuiți și cu spiritul Unteatru, Alina în Hamlet și Persona, Cezar în Pelicanul . Cu nume complicate și fără sonorități de vedetism, cei doi actori devin performerii durerii, ai revoltei sau resemnării împotriva ei, jocul lor fiind răbufnire, strigăt, sânge, chemare, dorință, tandrețe, pumn. În trupul lor chircit la pământ, încordat ca un arc sau moale ca al unei păpuși fără sfori se adună spaima de a nu se putea despărţi din nou, fericirea de a se regăsi pe fundul lacului mâlos în care și-au înecat viețile. Gesturile lor pendulează între tandrețe infinită și nevoia de a lovi scurt, dur, mortal. Zâmbetele lor se schimonosesc în grimase sau împietresc în măști imobile. Brațele le atârnă ca niște aripi schilodite, palmele se frâng negăsind rostul împreunării spre rugăciune. Zdrobitoare sunt schimburile lor de replici în care fiecare neagă sau minimalizează  suferința celuilalt în numele unei suferințe mai adânci și mai corect cuantificate. Atent unul spre celălalt, pentru a-l îmbrăca în haina vinovatului, totul este o pândă, o plasă din care încearcă fiecare să scape. Ca într-o luptă corp la corp, fără arme, doar cu pumnii încleștați în resentimente și dorința de a adânci rana dintre ei, cei doi actori joacă amețitor într-un dans de moarte și de viață, la fel de prezente, fiecare cu tempoul ei, cu ritmul ei. Important este că fiecare își dă voie să simtă, să privească  către durere,  astfel privind către sine. Te întrebi dacă vor învăța din nou viața, dacă se vor descurca. Nu ești prea sigur. Până atunci, vor continua să hălăduiască pe tărâmul celălalt, umbre care nu au învățat încă să se descurce: „Este o nebunie cum începi să speri că cineva va muri. Renunță. Dă-i drumul. Dă-i drumul și fă-o. Du-te și pleacă. E bine. Ne descurcăm. Ne descurcăm fără tine. A fost o greșeală.”

Lot Vekemans folosește limbajul ca un unic pod între trăirile diferite ale unor oameni diferiți Ea vorbește concis și articulat despre munca ei de dramaturg – „… Lucrul frumos despre limbajul vorbit este că dezvăluie atât ceea ce vrei să, cât și ceea ce nu vrei să spui. Cuvintele sunt așadar și o intrare în ceea ce rămâne nespus.Cred că acest lucru este valabil pentru toate scrierile de teatru, dar mai ales pentru această piesă.” Cuvântul „otravă” are un dublu sens în piesă: cel concret,  motivul întâlnirii celor două personaje, cel simbolic, acțiunea  lentă a durerii. Sufocați de contradicții, neînțeleși de oameni, dar nici de ei înșiși, cei doi agață durerea în cârligele cuvintelor, își sprijină viitorul în fraze concise, clare, fără înflorituri stilistice. „Suntem un bărbat și o femeie care am pierdut un copil”, spune bărbatul șovăitor. „Cine și-a pierdut mai întâi un copil și apoi unul pe altul. Sau poate ar trebui să spun: Cine a pierdut mai întâi un copil, apoi pe ei înșiși și apoi unul pe altul.” Cuvinte grele, simple  întretăiate  de tăceri amare. Îmbrățișarea din final pare a fi ofranda unei  vieți în așteptare concentrată într-o fracțiune de secundă. Dar ceasul bate din nou, nimic nu poate sta în loc, nimic nu s-a împlinit.O altă durere coboară în aerul umed. Aceea că dragostea care încă există între ei nu îi poate salva, rămân sortiți rătăcirii, până când propria viață îi va despărți. În moarte vor rămâne uniți de-a pururi.

 

TRAVA

de Lot Vekemans

Regia, spațiul scenic și ilustrația muzicala: Toma Danilă

Light design: Dragoș Mihai Margineanu

Cu:  Alina Berzunțeanu și Cezar Antal

Categorii: TEATRU

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.