RISIPIRE sau pânza de păianjen a amintirilor

Publicat de Alina Maer pe ianuarie 30, 2023ianuarie 30, 2023

Risipim generos sau inconștient bucurii, bani, experiențe, doruri, iubiri. Risipim compulsiv sau măsurat gânduri, dorințe, tristeți. Risipim timp, mai ales timp, oricât i-am exalta valoarea. Risipim, știind că în urmă rămân amintiri. Ne agățăm de ele cugetând cartezian, „îmi amintesc, deci exist”. Le îmbrățișăm, le întoarcem spatele crezând într-o îngropare definitivă, le implorăm îndurarea și le urlăm ura și neputința. Noi suntem ele, amintirile noastre. Ele știu  cel mai bine cine am fost, cine suntem și cine vom fi noi. Spărturi dintr-un vas nefinisat,  timpul nostru. Găuri inegale într-o pânză de păianjen pe care Arahneea din noi le țese și o rupe în funcție de anotimp și timp. Noduri  pe o frânghie de care alegem să ne prindem când ceva crapă. Am exista fără amintiri?

O radiografie a unui vieți lipsite de amintiri, o analiză profundă a relației de iubire, un manifest pentru rațiune, pentru viață trăită conștient și plenar, o disecare a consecințelor alegerilor noastre, toate se adună  într-un text-colaj cu inflexiuni distopice (oare?)  inteligent, actual, RISIPIRE, adaptare inspirată  a lui Vlad Bălan după texte scrise de Nick Payne, David Eagleman, Florian Zeller, Lucy Prebble pus în scenă la UNTEATRU, în regia lui Vlad Bălan.

RISIPRE vorbește despre o boală inventată care ar putea lovi și oameni tineri, și copii, o boală tratabilă printr-o procedură născătoare a unei boli și mai cumplite: piederea memoriei, a amintirilor dintr-o perioadă de timp, oscilând în funcțe de gravitatea bolii. Un cuplu format din două tinere, frumoase, inteligente trece prin calvarul bolii, dar mai ales al deciziilor. Sandra (Corina Moise) este bolnavă, boala înaintează rapid și singura soluție este îndepărtarea unei porțiuni din creier, cea respunsabilă cu memoria, depozitara de amintiri. Iubita, soția ei, Connie (Camelia Pintilie) pare a fi de acord cu procedura. Ce vor face? Vor accepta procedura? Apariția unei tinere doctorițe (Denisa Nicolae) nu pare a fi miracolul salvator, pentru că dilema se adâncește. Plonjăm împreună cu cele trei femei într-un fluviu tulbure de întrebări închise sau cu răspunsuri multiple. Ele nu  găsesc soluții spre a rămâne  ceea ce sunt, ce  sunt una alteia. Nici noi nu știm ce să alegem pentru ele. Și noi avem potenţialul de-a acţiona; inacţiunea este o decizie; ne alegem acţiunile noastre şi ne construim, parţial, destinul.

Nu doar un text bine înghegat este meritul lui Vlad Bălan, ci și imparțialitatea, luciditatea, seriozitatea cu care, din punct de vedere regizoral,  povestea se compune, descompune în fața noastră, fără patetism lacrimogen, fără morală preconstruită. Frazele sunt scurte, fluente, se înnoadă firesc între personaje, nimic ambiguu, nimic de complezență: oameni, alegeri, consecințe. Întrebările și răspunsurile devin constanta vieții de cuplu, un cuplu frumos, sudat, în ciuda neuronilor bezmetici care mușcă din viața lor  cu repeziciune.

Scenografia semnată de Miruna Croitoru, catalogată  rapid ”minimalistă” nu ar putea fi altfel. Pentru că totul se reduce la esență viață sau moarte, început sau sfârșit.Proiecțiile video(Concept video: Constantin Ene Jr.) de pe ecranul din spatele scenei vorbesc despre început, despre iubire și frumusețea ei împlinită.Jocul de lumini (Light design: Costi Baciu) forează în straturile conștientului și inconștientului. „Dumnezeu scrie destinul fiecăruia pe muzica lacrimilor sale„scria un poet persan. Universul sonor conceput de Sever Andrei și muzica Cristinei Juncu au cristalinul lacrimei înghețate și straneitatea necunoscutului impalpabil.Tăceri și sunete, sunete și  particule.

Trei actrițe mature, pline, frumoase, întregi, sigure, inteligente oferă o mostră de actorie dezbrăcată de orice artificiu, doar concentrare, talent, conexiune. Denisa Nicolae nu are un rol decorativ, nu este doar medicul care scrie rețete și mânuiește abil proceduri și informații. Excelentă ideea de a-i atribui personajului doctor o traumă similară. Din poziția mamei care își pierde copilul, subiectivismul și umanul se luptă cu rațiunea dictată de profesie și știință. Această luptă se simte pe fața personajului glacială inițial, brăzdată de suferință mai târziu. Repeziciunea și precizia cu care atacă vocabularul medical complicat se pigmentează cu umor trist și autoironie . Un spasm continuu al  mâinilor fragile trădează încordarea. Într-un fel, medicul alege  și cântărește împreună cu fiecare bolnav. Traumă după traumă se interiorizează în trupul său firav de unde durerea și spaima nu au voie să iasă.

Camelia Pintilie este Connie, un monument al răbdării, un trăitor al traumei altuia în propriu său corp. Cu o deschidere totală spre personajul Sandrei, empatică, ajutată de brațele sale frumoase și glacile ce încearcă în mișcări calculate să mențină echilibrul lumii, Connie rezistă. Rezistă revoltei aprinse din sufletul ei, rezistă degradării iubitei, rezistă alegerilor, chiar și îndepărtării rezistă. Pentru durerea ei nu există nicio procedură. Scenariul suferinței se scrie oră de oră, lângă iubita bolnavă. „Spune-mi..ce să fac, dragostea mea? Tu..tu esti…soția Vremurilor mele....”. Camelia Pintile are un autocontrol al trăirilor care te sperie mai mult decât o face boala. Fiecare gest este măsurat, gândit. Tonul calm, constant, împăciuitor te frige, pentru că ghicești ce stă în spatele lui.

Corina Moise își vâră trupul și mintea în boală, în fazele ei, în angoasele ei. Negarea se apropie cu pași repezi și cu ochi măriți de spaimă de conștientizare. Stadiului furiei, când apare întrebarea „de ce eu?”, este jucată dezlănțuit prin proiectarea furiei peste tot în jur, ridicând vocea, adresând rugăminți, plângând, transmițând de fapt o dorință nebună de a trăi. Negocierea se împletește cu negarea sau ia  forma unei amânări. Momentele de luciditate se combină cu cele în care trupul are un comandant schizifrenic care îi comandă să țipe, să urle, îi aruncă în față vedenii, comploturi. Ochii plecați, trupul împuținat, un freamăt permanent al trupului ce vrea să scape din gheara acestui comandat nemilos, apărările cedează, furia este pusă și ea pe coji de nucă. Mișcările crispate se coordonează cu intensitatea replicilor.  Chipul actriței este o mască a tristeți, sufletul și mintea nu mai pot alege, nici discerne. Un altcineva decide. „Și..unde o să mai fiu EU dacă faceți asta? Despre căt TIMP este vorba? Cât pot să pierd?” Despărțirea, pierderea, moartea, uitarea, viața devin sinonime perfecte.

“Regulile de bază ale fizicii nu au un trecut și un prezent. Pentru atomii și moleculele din noi, timpul nu există. E irelevant. Toți avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna”, spune N.Payne, cu  vocea Mariannei din Constelații. Pentru o oră jumătate intri  în contact cu viaţa şi moartea din interiorul nostru. Îți este tare frică. Simți nevoia de spațiu pentru tine.Tragi aer în piept. Ți se poate întâmpla ție, în povestea cu iubitul tău, cu prietena ta, cu copilul tău, cu acel om pe care îl iubești fir cu fir, celulă cu celulă. Masca jos, unde să te ascunzi? Nu este nimic distopic în boală și moarte. Sunt permanent pe lângă tine, într-un tango zdrențuit și perfid. Aplauze, aplauze. Totuși, acum, nu este despre tine, ești la teatru, îți amintești că ești într- sală mică de teatru. Doamne, îți amintești, deci exiști!

RISIPIRE

Traducere, adaptare: Vlad Bălan

Regie: Vlad Bălan                    

Adaptare: Vlad Bălan

Muzica originală: Cristina Juncu

Concept video: Constantin Ene Jr.

Light design: Costi Baciu

Sound design: Sever Andrei

Scenografie: Miruna Croitoru

Distribuție:

Camelia Pintilie

Corina Moise

Denisa Nicolae

Cor: Cristina Juncu, Camelia Pintilie, Irina Ștefan, Mihai Mitrea, Andreea Mera, Ana-Maria Ivan, Cristi Juncu, Raluca Maria Marinache