ROMEO ȘI JULIETA, o poveste despre ură și întuneric

Publicat de Alina Maer pe septembrie 24, 2024

Se surpă o lume și odată cu ea pier și gândurile, ideile, sentimentele care au însuflețit-o odinioară. Se dărâmă un templu și printre coloanele lui altădată falnice, gem strivite idealuri și așteptări, credințe și doruri. Se usucă verdele, rămânând un deșert gri, de piatră spartă, de valori crăpate sub lespezile unui prezent uscat. Pietrele de mormânt se confundă cu paturile nupțiale, Casa Domnului nu tinde spre ceruri, ci este  undeva îngropată, uitată și, într-un final, atât de inutilă. Când intri în legendara sală de la Grădina Icoanei, pătrunzi în această lume deconectată de la perfuziile salvatoare, fără leac de vindecare, ciopârțită și înnecăcioasă, prin care toate personajele umblă cu un aer fantomatic. „Mai suntem sau nu mai suntem?”, aceasta este întrebarea. Si daca mai suntem, ce rost mai avem? Lumea concepută de Nina Brumușilă în care te afunzi  la intrarea în sala de la Grădina Icoanei te acaprează cu voracitate și cinism. „A teatraliza scenografia”, sublinia Ciulei (în numărul din iunie 1956 al revistei Teatrul) „înseamnă a reda realitatea cu imagini specifice artei scenice. Nu arhitectura înghesuită şi minimalizată pe o scenuţă, nu clădiri sau peisaje reproduse cu efort inutil din carton, ci imagini scenice, poetico-dramatice, concretizate în decoruri”. Nina Brumușilă lasă o lecție despre conceptul de teatralizare a scenografiei în teatru. Nu este vorba de o îngrămădire decorativă de simboluri, ci de o unitate curățată de elemente inutile, cu propriul său limbaj ce spune propria poveste.

Spectacolul începe în forță, încrâncenat, de-a dreptul agresiv, cu  o tensiune prevestitoare de rău, nu mai aștepți nici un moment ca totul să fie bine sfârșindu-se cu bine, pentru că ura este personajul invizibil, omniprezent, de al cărei blestem  nimeni, nici măcar cei doi îndrăgostiți nu par a scăpa.  Regizorul Eugen Gyemant se desprinde de reprezentarea conflictului dintre cele două găști de adolescenți  văzut ca o hârjoneală. Scena acoperită cu nisip devine o arenă  stăpânită de fiare neîmblânzite asmuțite ca de o halcă însângerată. Nu întâmplător sângele este un cod ce se regăsește în anumite momente ale derulării acțiunii. Nu este nimic cavaleresc în lupta lor, sunt doar resentimente, visceralitate, sălbăticie, răutate mocnită. Se surpă orice regulă, se pulverizează orice tresărire de camaraderie. Loviturile sparg auzul, icnetele despică aerul. Cum poate înflori iubirea pe ruinele acestei lumi demente și brutale?

„Dar oare sunt cu adevărat îndrăgostiți  Romeo si Julieta?”, m-am întrebat, privind din primul rând cuplul de actori (Ilinca Neacșu, Tiberiu Zavelea) stângaci în redarea celui mai complex și înălțător sentiment uman, iubirea . Nu cumva este voința regizorală de a exprima erodarea până și a acestui sentiment? Voi găsi răspunsul după ce voi asista și la reprezentația cu a doua distribuție.

Niciun dubiu asupra calității jocului nu planează în cazul celorlalte personaje. Într-o ordine întâmplătoare:

În versiunea Ancăi Sigartău, devotamentul exaltat al doicii față de ființa pe care a crescut-o este firul roșu al interpretării. Pe lângă el se înnoadă firele fragile ale unei iubiri materne reprimate, cele moi ale compasiunii, altele aspre țesute de servitoarea revoltată de atitudinile stăpânilor. Nu există tușe vulgare, doar picante. Râsul aparent strident este ponderat de căldura privirii, șiretenia răutăcioasă se topește  în fața presimțirii primejdiei, sarcasmul și ironia de pețitoare sunt învăluite în nesiguranță. Cu treizei de ani în urmă eram martora debutului Ancăi Sigartău în Visul lui Ciulei. Din Puck de atunci au rămas șăgălnicia, neastâmpărul, ludicul. S-au adăugat în timp consistența interpretării, acea putere de a capta privirea spectatorului din orice unghi s-ar afla, ironia inteligentă. Temperamentul energic, instinctul fin și vigoarea jocului sunt atribute ce fac din rolul doicii un personaj deloc secundar.

Cornel Scripcaru, acest incredibil actor mai ales în roluri secundare pe care le îmbogățește cu sensuri  de care și autorii textelor jucate ar fi invidioși, aruncă orice umbră de sobrietate, de rigiditate de pe umerii Părintelui Lorenzo. Este un fel  de Sfântul Francisc vorbind mai mult cu păsările decât cu oamenii, are candoare și duioșie, preștie că soluția lui salvatoare va da greș, dar nu renunță, e singurul care se joacă de-a speranța pe care o pulverizează în particule invizibile amesteând-o cu praful și nisipul. Superbă scena cununiei celor doi tineri în care Lorenzo devine mag, prieten, maestru de ceremonii, lăsând să i se prelingă din ochi umbre de tristețe.

Radu Amzulescu este un Duce neputincios fizic, dar la fel de slab în autoritatea sa sfărâmată de ură și anarhie. Regizorul  îl încarcă  inspirat cu paternitatea lui Mercuțio, întârind ideea neputinței de a-și apăra propria familie, cu atât mai puțin cetatea. Îi lipsesc hainele somptuaoase și însemnele puteri, acestea fiind înlocuite de un halat de casa din buzunarul căruia ies perfuzii. Verona lui rămâne subjugată violenței.

Iosif Paștină în Benvolio are mai putină căldură decât imaginea clasică a personajului, dar mai multă ambiguitate, nesiguranță și incertitudine în ceea ce privește propriile alegeri. Ce iubește Benvolio, pacea sau șansa la supremație? Pe cine iubește el? Ce face pentru a se împlini prin iubire decât să privească neputincios și fața destrămării?

Cătălin Vîlcu (l-am remarcat la Craiova în Controverse.1961.Cum vă place?) în Gregory  este fluid, în ciuda aspectului impozant, dinamic, atent la interacțiunile cu partenerii, vizibil, cu grijă la detalii. Manuela Ciucur reușește, ca de obicei, o creație de mare finețe, închegând într-o abordare viscerală iubirea materna, invidia freudiană, frustrarea soției marginalizate, feminitatea în declin.Gheorge Ifrim  merge doar pe linia unei autoritati paternale agresive și abuzive, neglijând nuanțarea psihologică a personajului. Mihai Bisericanu (Paris) evită grotescul cu inteligență, dezbrăcând personajul de aroganță, înveșmântându-l în schimb cu șiretenie și abilitate de parvenit. Profira Serafim (Ladi Montague) transmite și fiorul matern, și atitudinea revanșardă

Vlad Ionuț Popescu(Mercutio)are un simț al interactivității cu publicul, atrăgându-l de partea sa, știe căt să avanseze în acest asalt de seducție, se retrage cât să nu cadă în declamații inutil, pendulează șiret între naturalețe și prețiozitate. Mercutio se cufunda în efuziuni sentimentale pe linia lui Jaques Melancolicul, din care se ridică  având pe buze gustul reflecțiilor hamletiene, dar emană și logica, echilibrul,  camaraderia lui Horațio. Vlad Ionuț Popescu prinde din zbor darul regizoral care îi sporește partitura,dovedind că stăpânește deja nuanțarea monologului postmodern cu abisurile tragediei clasice. Este un  seducator cameleonic și nu ai nevoie de de nicio picatura din seva unei flori magice ca să îl iubești.

Matei Constantin este un Tybalt angoasat și pueril în atitudinea sa insolentă și agresivă.  Ștefan Radu(Baltasar/Fratele Ioan)conferă personajelor o coloratură romantică de bună calitate ce contrastează cu agresivitatea generală. Distribuția se completează cu  Filip Popescu(Sampson), piesă de bază în scenele de grup, printre cele mai reușite momente ale spectacolului(coregrafia aparținând tot lui Eugen Gyemant). Luminile lui Florin Manu potențează ideea de crepuscul, iar costumele Mariei Miu nu poartă pecetea niciunui timp pe de-a-ntregul, făcând posibilă alunecarea din trecut spre prezent și în viitor cu o putere stranie de a le înlănțui, având ca numitor comun extincția. Dacă mai era nevoie, regizorul dovedește încă o dată simțul său muzical, eterogenul  aparent fiind ambalat într-o folie unificatoare. Există o logică a coloanei sonore care  urmează logica mișcării scenice și evoluția conflictului dramatic.

Într-un interviu din timpul montării lui Richard al III.lea la Sf.Gheorghe, Eugen Gyemant își explica atracția față de textul shakespearian: „În spatele limbajului se vede ceea ce spune de fapt fiecare şi, dedesubt, se vede ce îl face să spună asta şi, oricât de întunecat ar fi materialul din care e făcută povestea, rezultatul este unul luminos, pentru că scoate la lumină felul în care funcţionează oamenii şi lumea.” Traducerea și dramatizarea sa scot la lumină  tablouri ale lumii printr-o privire atentă, subtilă și nuanțata a eroilor din Romeo și Julieta. Textul se animă, dobândește  un soi de permanență încadrată perfect în triada elementelor trecut-prezent-viitor.În care din ele ne aflăm? Odinioară, în culturi barbare, când cineva murea, se dădea foc întregii sale case, ca moartea să fie alungată, să nu contagieze. Verona întreagă miroase a moarte, a pârjol și nicio pasăre phoenix nu planează asupra ei. Nici asupra noastră.

ROMEO ȘI JULIETA

 De: William Shakespeare

Traducere și adaptare scenică EUGEN GYEMANT

 Regia: EUGEN GYEMANT

Decor: NINA BRUMUȘILĂ

Costume: MARIA MIU

Lighting design: FLORIN MANU

Regie tehnică: ALINA MANU

Cu:

Ștefan Radu/ Tiberius Zavelea – ROMEO

Ana Avram/ Ilinca Neacșu – JULIETA

Cornel Scripcaru – LORENZO

Daniela Nane/ Anca Sigartău – DOICA

Gheorghe Ifrim – CAPULET

Manuela Ciucur – LADY CAPULET

Profira Serafim – LADY MONTAGUE

Radu Amzulescu – DUCELE VERONEI

Mihai Bisericanu – PARIS

Vlad Ionuț Popescu – MERCUȚIO

Iosif Paștina – BENVOLIO

Matei Constantin – TYBALT

Cătălin Vîlcu – GREGORY

Filip Popescu – SAMPSON

Tiberius Zavelea/ Ștefan Radu – BALTHASAR/ FRATELE IOAN