ȘAPTE MINUTE DUPĂ MIEZUL NOPȚII / La miezul nopții a lucit o stea

Nu, nu am plâns la final. Nu mă învinovățesc de sensibilitate perforată. Nici nu pic într-o introspecție inutilă. Nu m-am exaltat, nu m-am identificat, nu m-am pierdut. Rațiunea a prins avans în fața emoției. Afectul s-a lăsat cucerit de luciditate. De fapt, am văzut un spectacol de teatru foarte bun, încât ceea ce părea o poveste care să stoarcă lacrimi, pe scenă a devenit un construct logic, unitar, complex, care a iradiat speranță și o necondamnabilă și explicabilă bucurie. Teatrul și-a împlinit datoria, aceea veche și străveche, uitată, contorsionată în prezent, aceea de a mișca în tine lucruri dincolo de banala emoție, de a lumina, de a-ți croi dâre de lumină în cel mai lăptos întuneric. Catharsis? Trezire? Revelație? Aristotel ar zâmbi fericit că, peste timp, teatrul ne duce la înțelegeri sublimate despre propriile noastre vieți, lăsându-ne limpezi și drepți.
A Monster calls, o piesă bazată pe romanul lui Patrick Ness, inspirată dintr-o idee originală a lui Siobhan Down a fost pusă în scenă în premieră pe țară la Teatrul Excelsior în regia lui Bobi Pricop, traducerea și dramatizarea aparținând Mihaelei Michailov . De când mama lui s-a îmbolnăvit, lui Conor O’Malley, un adolescent în vârstă de treisprezece ani, i-a fost frică de visele întunecate pe care noaptea le aduce. La șapte minute după miezul nopții, este vizitat de un monstru în formă de arborele de tisă, care îi spune trei povești. Pentru Conor, însă, adevăratul coșmar se desfășoară în timpul zilei: mama lui se luptă cu cancerul, bunica lui este dominatoare, tatăl lui i-a devenit un străin și el este agresat sistematic la școală de un coleg. Pe măsură ce se cufundă pierde în poveștile monstrului, Conor își dă seama că adevăratul său demon este propriul său adevăr, un adevăr care se află în adâncul său.
Căutările, întrebările, tulburările protagonistului sunt cele care îl cheamă pe Monstru la aceeași oră a nopții de patru ori, de fiecare dată spunându-i o poveste alegorică. Prima este despre nevoia ocazională a oamenilor de a se minți pe ei înșiși pentru confortul si fericirea lor. A doua vorbește despre potențialul de vindecare al credinței.A treia poveste este despre un om invizibil, invizibil pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată, despre puterea distructivă a monștrilor pe care ni-i creăm singuri printr-un exil autoimpus. din lume. Pe măsură ce această poveste este spusă, Conor este stăpânit pentru scurt timp de monstru și îl atacă fizic și violent pe Harry, agresorul său.
La o primă vedere, ceea ce conferă valoare și originalitate spectacolului este, în primul rând, conceperea de către Călin Țopa a unei instalații audio inovatoare, menite să ofere o experiență imersivă pentru de spectatori cu scopul de a produce sunetul binaural care dă impresia de sunet stereo 3D, un univers acustic inedit (: Andrei Doboș, Roberto Gae, Robert Anton). Spectatorii tineri sunt fascinați, cei maturi sunt inițial contrariați (fiecare spectator primește sunet live, livrat direct prin căști wireless), ca apoi să intre în această lume în care sunetul nu mai este doar un adjuvant al spectacolului, ci un real personaj.„Am creat totul de la zero, de la sunete precum spălatul vaselor și ploaie, până la momentele dramatice de apariție a monstrului sau plecarea mamei. Foley design-ul, așa cum îl numim noi în industrie, a fost conceput astfel încât să amplifice trăirile și să transpună publicul în poveste”, precizează Călin Țopa care, împreună cu Eduard Gabia provoacă spectatorii, dar și actorii la o nouă viziune asupra receptării actului artistic.
Scenografa Clara Pop concepe un spațiu sumbru capitonat într-un material poros de culoare gri, spațiu ce evită arbitrariul, dar şi surplusul, cele câteva obiecte (ceasul, patul, ghiozdanul) având o contribuție precisă în acțiune. Întâmplările din poveștile ce conțin complicate dileme morale se petrec pe machete care vin ca niște poduri suspendate din lateralele scenei (Ileana Acio, Alexandra Chinzăruc, Dragoș Grigore, Maria Iuliana Frailich, Matei Fulga, Maria Teodora Marin realizatoare). Tot din lateral, dar și de sus curg, cresc, răsar, acaparează, crengi de copac din care monstrul răsare și el ca o extensie a naturii. Cristian Șimon (lighting design) stăpânește tehnica eclerajului, ducând spectacolul împreună cu Constantin Șimon(video design) în zona de basm, de feerie, într-un cadru propice să dezvăluie ascunzișurile durerii, ambivalența ei, ambivalența naturii umane în general.
Și totuși, nimic nu ar fi avut atâta forță de transmitere a mesajului fără impecabila echipă a actorilor de la Teatrul Excelsior. Bobi Pricop a avut de unde alege, a știut ce să aleagă. O apreciere în plus pentru faptul că aceștia poartă microfoane pe scenă, iar replicile însoțite de și detaliile sonore, sunt transmise live către spectatori prin intermediul căștilor. Fără o dicție exersată, fără un control exact al emisiei vocale, tehnologia și-ar fi ratat scopul.
În postura de protagonist, Alex Popa este continuu pe scenă, prinzând publicul de mână și ținându-l strâns, precum Conor ține mâna mamei sale. Într-un timp scurt, evoluția personajului pare una de bilgdungsroman. Copilul speriat și candid de la început virează spre adolescentul furios, ca la final să primească povara maturității. Un balansoar emoțional îl leagănă între speranță și disperare, între vinovăție și împăcare. Foarte bune scenele cu tatăl său, în care Conor înțelege dincolo tăceri și șovăieli că nu se poate sprijini pe cel care ar trebui să îi fie reazem. Bogdan Nechifor(Tatăl) oferă un portret just al unui bărbat absent în viața fiului său, incapabil de a mai umple această absență. Mihaela Trofimov este bunica lui Connor. Cine a văzut Yonkers cu timp în urmă la Unteatru, recunoaște dârzenia bunicii. Actrița creează un personaj feminin impunător, bogat nuanțat psihologic, este tot timpul atentă la umanizarea acestuia, mai ales spre final când înțelegem că această boală teribilă a fiicei o afectează îngrozitor și pe ea, doar că o ascunde, disimulând stăpânirea de sine de dragul nepotului său.
Annemary Ziegler conturează cu naturalețe și distincție profilul profesorului atent la dramele ascunse ce se petrec zi de zi între copii. Aerul se coagulează în jurul său, starea de nesiguranță a personajelor adolescenți se estompează, întrucât actrița emană sobrietate, echilibru, coerență la fiecare intrare în scenă. O apariție secundară,dar creionată fin, este Ioana Niculae, în Lilly, colega și prietena lui Connor. În rolul unui tânăr(Harry) abuziv, cinic și zgomotos ca de obicei atent la detalii și fără stridențe, pe coordonatele personajului, Matei Arvunescu.
Da, Marius Turdeanu este un mare câștig pentru echipă. Vrea, poate, reușește din plin să demonstreze acest lucru. Pare a descoperi un rezervor inepuizabil de energie. O voce cu diverse tonuri a susținut o partitură dificilă. Zbaterea înfrigurată în dorința ca personajul său să se facă înțeles în intenții de către celelate personaje, expresivitatea privirii, corporalitatea bine strunită au probat maturitatea unui actor în plină forță.În momentele dedicate celor trei povești era, totuși, de preferat ca regizorul să opteze pentru o relatare mai neutră, care să facilitze deslușirea tâlcului moral al acestora, Supralicitarea notei de culoare și pitoresc în joc și rostire a deturnat atenția spectatorului de la mesajul textului, esențial pentru relațiile dintre personaje și conflictele lor interioare.
Minunată Oana Predescu în ipostaza de mamă singură care se luptă cu cancerul în timp ce încearcă să aibă grijă de băiatul ei. De la prezența fizică foarte adecvată imaginii oferite de rol, până la nuanțarea reacțiilor psihologice, actrița a atins vârful unei interpretări autentice și elegante. Fără lacrimi inutile, fără sforțări patetice, ea găsește acele tonuri ce înfățișează de la o scenă la alta dureroasa transformare a degradării corpului asediat de boală. E eterică, e transparentă, abia vorbește, dar cuvintele sunt rostite clar, nealterate de geamătul surd care și el îți frânge auzul. Privirea ei vorbește despre acel moment de final de viață în care intri pe ușa hotelului dintre două lumi. Un pas în spate, ceva te trage spre cei pe care îi lași în urmă, dar celălalt este gata să treacă dincolo. Între ele atârnă o viață și o moarte gata să se accepte cu noblețe.
Connor se ține de brațele mamei sale, strângând-o strâns în timp ce ea este pe cale să cadă de pe o stâncă. Conor să slăbește strânsoarea, să lase mama să cadă intenționat, deși ar fi putut să se țină de ea mai mult timp. E coșmar? E aievea? E doar viață, viață nedreaptă, parșivă, imprevizibilă, incontrolabilă. La ora 12:07, ora în care monstrul sosea de obicei, și povestea lui Conor a fost spusă. Moartea a devenit amintirea cu puterea de a mai schimba ceva. Frica, personaj aproape vizibil, deși ireal, a fost cucerită de lumină. Lumina dintr-o stea care abia acum a licărit pe cer. Lumina inimii eliberate de povară. Lumina ochilor unor oameni care încă rămân. Tăcerea de la sfârșitul spectacolului a părut și ea scăldată în lumină.
ȘAPTE MINUTE DUPĂ MIEZUL NOPȚII
după ”A Monster Calls” scris de Patrick Ness după o idee originală de Siobhan Dowd
dramatizarea Mihaela Michailov
: Bobi Pricop
: Clara Pop
̆: Eduard Gabia & Călin Țopa
: Cristian Șimon
: Constantin Șimon
: Andrei Doboș, Roberto Gae, Robert Anton
̆: Andreea Ghiciu
̆ : Camelia Moroiaianu
̦ :
Conor — Alex Popa
Monstrul — Marius Turdeanu
Mama — Oana Predescu
Bunica — Mihaela Trofimov
Tatăl — Bogdan Nechifor
Harry — Matei Arvunescu
Lilly — Ioana Niculae
Profesoara — Annemary Ziegler
1 comentariu
Nicky · ianuarie 31, 2025 la 9:35 pm
Superb spectacol! Remarcabilă cronică!
Felicitări Alex Popa pentru jocul excelent! Felicitări întregii trupe și regizorului Bobi Pricop!