SCRISOARE CĂTRE TATA sau privind înapoi cu durere

Publicat de Alina Maer pe octombrie 18, 2024octombrie 18, 2024

Unul din cele mai sincere, intime, fremătătoare texte din literatura europeană. Un text ca un salt în timp  spre psihologia modernă cu teoriile ei  pretins noi despre parenting și traume, uitând că durerea, suferința, iertarea sunt vechi de când lumea și au fost deja puse în cuvinte. „Foaie pentru minte, inimă și literatură” ar putea fi un alt titlu. Pentru că în cele o sută cincizeci de pagini sunt strânse efluviile memoriei, vaietele sufletului, încercările reușite sau nereușite ale minții de a înțelege, de a lega trecutul de prezent. Simt în lumina scenei umbra Comandorului  și aud note mozartiene. Alt tată, alt fiu. O lume de tați din plumb și oțel pe care o altă lume de fii destrămați ca nisipul  încearcă să o sfărâme, căutând în resturile ei un ciob oglindă în care să se poată privi. Cu frică, cu disperare, cu milă. Altfel viețile noastre, tați și fii ar fi șiruri interminabile de procese, castele ferecate, colonii penitenciare în care nicio metamorfoză nu ar salva pe nimeni de la extincție.

E toamnă, vuietul războiului abia s-a stins, pacea are bocancii plini de noroi, iar un scriitor tânăr își poartă proriul său război într-un han din Schelesen. Morile lui de vânt sunt  vorbe ce i-au crestat răni  în creier, imagini care i-au însângerat retina, zgomote care i-au  distrus ideea de armonie. Să fie Kafka, unul dintre cei mai influenți scriitori ai secolului al XX-lea? Da și nu. Este doar un bărbat care se simte încă creatură slabă, jalnică,un fiu rătăcitor de el însuși. „Nu pot să te faci să înțelegi. Nu pot face pe nimeni să înțeleagă ce se întâmplă în mine. Nici măcar nu pot să-mi explic.”, pentru noi un citat celebru. Pentru el,  Franz Kafka, o confesiune izvorâtă dintr-un chin lăuntric greu de dus, imposibil de împărtășit.

În anul centenar Franz Kafka, un grup de artiști pun în scenă celebrul text confesional păstrându-i titlul. La baza spectacolului stă adaptarea scrierii epice de către Edith Negulici, cea care subliniază dramatismul conflictual dintre  personaje, ferindu-se să transforme scenariul într-o simplă expunere.  Regizorul  Cătălin Bocîrnea colaborează cu Raul Cioabă(Scenografie) și Paul Stoica(Scenotehnică) prin crearea unui spațiu de joc ce punctează ideea de aglomerare și presiune, reușind o experiență imersivă  prin combinarea elementelor de teatru, sunet, video art, interacțiune cu publicul, aflat și el pe scenă

,, Proiectul propane o instalație multimedia performativă.  Spectacolul oferă publicului o introspecție  profundă în psihicul lui  Kafka  și în complexitatea relațiilor familiale. Elementele spectaculare scot la  iveală teme universal valabile precum nevoia de aprobare părintească, lupta pentru identitate și impactul emoțional al conflictelor nerezolvate. ” (Cătălin Bocîrnea). Spectacolul are ritm interior, un ritm ce reiese din felul în care  în care este scrisă scrisoarea și care se se susține și prin universul sonor semnat de Cosmo Stanciu

Mircea Dragoman construiește un personaj antiromantic, combinând nuanțe din Hamlet, din Josef  K, din Mr.K  și chiar Mersault. Plonjeul în memoria personajului este un aliaj de lirism și luciditate. Raportul de forțe între ură și iubire se schimbă delicat. Discursul fiului în rostirea actorului Mircea Dragoman este când tragic, când  maladiv și pare a se depărta de influența platoniciană a dialogului cu un interlocutor fictiv, întrucât, Tatăl devine prin forța amintirii augmentate de resentimente și friustrare, un personaj aproape vizibil. Dramatismul și tragicul au contrapunct în  sinceritate și autoironie, astfel că nu se cade în patetic. Jocul măsurat transmite un dorință de  reconciliere, de reconsiderare a trecutului a cărui povară  oprește mersul înainte. În privirea albastră a actorului simți răzvrătirea  mocnită a unui fiu ce se îneacă în propriile neputințe, dar și tumultul unei vieți interioare bogate. Simți lupta între revoltă și vinovăție. Niciuna nu se desprinde, ambele rămân agățate de personaj, cuprinzându-l ca într-un sarcofag.

Într-o scrisoare către Milena, Kafka se întreba:„Cum oare a apărut ideea că oamenii pot comunica prin scrisori?La o persoană absentă ne putem gândi, pe una care e prezentă o putem atinge – restul depășește puterile umane. A scrie scrisori înseamnă a te dezvălui în fața spiritelor – ceva ce ele abia așteaptă” . Poate de aceea nu a avut curajul să trimită scrisoarea tatălui său. De frica spiritelor. Așa cum, de frica uitării, nu i-a interzis categoric prietenului său Max Brod să păstreze manuscrisele.„Scrisoare către tata”comunică încă peste un veac durerea și neputința în fața neiubirii.

SCRISOARE CĂTRE TATA

De Franz Kafka

Adaptare Edith Negulici

Regia: Cătălin Bocîrnea

Asistent regie: Rebecca Rauh

Scenografia: Raul Cioabă

Scenotehnică: Paul Stroia

Univers sonor: Cosmo Stanciu

Distribuție: Mircea Dragoman

Parteneri: Goethe-Institut București, Teatrul Evreiesc de Stat, Forumul Cultural Austriac,  Asociația HEARTH, Editura Humanitas Fiction, Muzeul Național al Literaturii Române Iași