TOTO! /Dincolo de curcubeu și de pod e iubirea

Publicat de Alina Maer pe martie 10, 2025martie 10, 2025

Câine cu Om sau Om fără Câine? Inimă de Câine sau Om fără inimă? Om și Câine sau Om singur? Cine pe cine salvează? Cine ce îngroapă? Citesc păreri și cronici despre spectacolul TOTO KERBLAMMO! de Tim Crouch de la Teatrul Unicorn și în toate se vorbește despre povestea unei fetițe și a câinelui său. Câine cu Om! Un câine mereu prezent, cuminte, ascultător, jucăuș care nu stă confortabi într-o cutie de carton, presimțind că ea îi va fi mormântul. E un Câine fermecat care vorbește, ghicește gândurile stăpânei, îi miroase fricile, încearcăsă îi aline durerile. Stăpâna lui, Effy este o altă Dorothy, dintr-un alt timp, chiar dacă își poartă codițele împletite precum cea dintâi, iar salopeta este și ea tare asemănătoare cu cea a fetiței orfane, care locuia la ferma mătuşii sale din Kansas, iar cel mai bun prieten al ei era un căţeluş pe nume, ce mirare!, tot Toto.

Povestea lui Effy este discontinuă,  începe cu ea  în vârstă de 12 ani și cu Toto, loviți  de o mașină. Timpul și realitatea  sunt difuze, iar  prin căștile noastre, o auzim mai întâi pe mama ei descriind un accident în timp ce o încurajează pe Effy să se trezească. Apoi o vedem pe Effy în trafic într-o noapte întunecată și ploioasă, câinele ei îndemnând-o să iasă de pe drum. Așa se bifurcă două fire narative. În primul, cei doi sunt într-o altă dimensiune, după accident, fetița în comă, câinele lovit și el. Auzim tot ce se întâmplă în jurul ei în timp ce stă întinsă pe un pat de spital, inclusiv gândurile ei cele mai lăuntrice în timp ce se străduiește să proceseze evenimentele care au condus-o aici. Al doilea fir narativ explică evenimentele premergătoare accidentului: începem să punem cap la cap diferitele componente ale poveștii, în timp ce Effy  se confruntă cu adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în acea noapte tragică. Effy are o  mamă cu deficiențe psihice care a încercat să dea foc locuinței unde se afla și Effy. Mama este internată și i se interzic legături cu fetița care va locui la mătușa maternă și la soțul acesteia, într-un imobil unde sunt interzise animalele de companie. Doar că Toto este cel mai bun prieten, așa că Effy nu concepe despărțirea, nu are pe nimeni altcineva la care să apeleze sî o ajute, deci îl introduce clandestin pe Toto în apartament, în speranța că nu se va afla marele secret. Un puști vorbăreț încearcă să îi obțină încrederea, dar nu are nicio șansă, fetița fiind mult prea rănită, mult prea vulnerabilă ca să accepte prietenia sa.

Asemenea călătoriei  lui Dorothy în Țara lui Oz,  călătoria lui Effy, chiar dacă nu în spații fantastice, ci în unele concrete, urbane(școala, piscina, apartamentul, strada) este  una inițiatică de cunoaștere a lumii și oamenilor într-o lumină nouă, dar și a  propriului sine. Cățelul Toto este ghidul lui Dorothy în  universul  interior al acesteia, deși nu vorbește, dar  influențează  începutul călătoriei, parcursul și finalul ei. Dacă prietenii Sperie-Ciori, Omul de Tinichea și Leul cel fricos personifică cunoașterea în opoziție cu ignoranța, iubirea contrară goliciunii sufletului și stima de sine-opozant al fricii și neîncrederii, Toto cel din Oz, deși nu pare a avea rațiune, nu se înșală, adulmecă soluția, personificând intuiția salvatoare, o voce interioară care eliberează. Am simțit nevoia acestei comparații, întrucât intuiția și rațiunea mi-au șoptit că spectacolul TOTO! regizat de Bobi Pricop la Teatrul Masca nu este un simplu spectacol pentru adolescenți despre o fetiță și câinele ei. Cuvintele regizorului îmi confirmă: „În TOTO! m-a interesat mai ales felul în care Tim ne vorbește despre umanitate, vulnerabilitate, empatie și prietenie, dar mai ales despre puterea imaginației. Prin sunete – mici și mari – publicul este încurajat să-și găsească ancore emoționale de rezonanță în propriile experiențe.” (Bobi Pricop).

Toto este doar un câine? Sau prietenul credincios, răbdător, iubitor, de încredere plămădit de singurătatea atrocce în care o fetiță de numai 12 ani sălășluiește? Atât de des cei doi își mărturisesc iubirea, atâtea scene tandre, ludice, caline se petrec între ei, atâtea dovezi de iubire își dau unul celuilalt. Poziția de fetus în care se așază amândoi, în care se ocrotesc unul pe celălalt pot fi reflexii ale celei mai puternice frici ale umanității, frica de abandon.

Cercetătorii timpurii erau de părere că prietenii imaginari sunt produsul minții unor copii triști și singuri și sunt un semnal de alarmă cu privire la starea psihologică a acestora. În prezent, fenomenul s-a îndepărtat de orice viziune patologică și s-au identificat cinci funcții principale ale prietenilor imaginari:rezolvarea problemelor și gestionarea emoțiilor; explorarea ideilor;a avea un companion în joc;a avea un prieten pentru a face față singurătății;posibilitatea de a explora diferite roluri și situații în mediu imaginar(Majors, K., & Baines, E. (2017). Children’s play with their imaginary companions). Psihologii au descoperit că apariţia prietenului imaginar este mai degrabă legată de o creativitate peste medie.Effy își construiește o lume paralelă cu cea reală, sinele său real se zbate precum un câine în laț să iasă din cușca zăbrelită a unui sine fals care o chinuie.

Scenografia lui Raul Cioabă se îndepărtează  de cea a spectacolul  regizat de Tim Crouch, în sensul că se axează pe  construcții geometrice greoaie în alb-negru, cu intrări și ieșiri greu de dibuit( m-a dus gândul la filmul Brutalistul), cu scări și planuri înclinate destul de abrupte pe care eroii urcă și coboară alert, cu pereți glisanți care închid în ei ideea de cavou, cu un cub alb amenințător ca o piatră de mormânt sau intruziv ca un computer tomograf pregătit să radiografieze un trup și un suflet. În acest joc de linii, într-un sistem de închideri-deschideri, suișuri-coborâșuri, hainele personajelor sunt pete de candoare și de umanitate încă nestrivite de universul rece și ostil. Utilizarea luminii crude, albe creează în mod dramatic noi spații, la limita realului, vizând  confuzia a două lumi. Decorul trimie și la structura în trepte a psihicului uman, conștient, subconștient, inconștient, cu interacțiuni permanente, relații dinamice continue.

„Scriu pentru public, nu pentru spectatori. Piesele mele trebuie să fie ascultate la fel de mult cât și vizionate. Sunt obsedat de relația dintre ceea ce vede ochiul și ceea ce „vede” urechea – imaginile din interiorul capului nostru.”mărturisea autorul textului într-un interviu. Folosind tehnologia audio 3D binaurală, publicul poartă căști pentru a locui în lumea lui Effy. Muzica(Călin Țopa) devine o aventură captivantă care  desființează granițele teatrale, experiența senzorială provocându-te să savurezi  fiecare componentă emoțională a poveștii.De la sunete duioase la pocnituri de petarde, de la ropotul picăturilor de ploaie la vacarmul străzii, auditiv percepem un tablou viu al orașului tumultos, uneori agresiv și amenințător, care ascunde oaze de liniște, bucurie sau meditație ca o cameră în care un câine ronțăie biscuiți, ca o rezervă de spital unde două lumi se confruntă într-o luptă de-a v-ați ascunselea.

Doi actori tineri performează în roluri dense, mistuitoare ce necesită o bună pregătire fizică, concentrare crescândă , generozitate și colaborare.Mara Bugarin este Effy, un rol dens și epuizant, realizat cu forță, cu emoție în care se strecoară și porții de energie demonstrativă. Vulnerabilitatea personajului se traduce scenic prin explozii de mândrie și sfidare, printr-o superioritate juvenilă amuzamtă în aparență, dureroasă în realitate.David Drugaru  demonstrează forță, talent, versatilitatea unui actor matur în dublu rol de Noah și Toto, cu treceri rapide și insesizabile, fără sincope de energie, fără  interpretări teatrale sau naturaliste.Pregătit penru rolul de puști în pragul unei crize de iubire de rolul din Părinți(Cristian Ban regie), în hainele (de la Pepco!) lui ridicole, în Noah, tânărul actor se mișcă cu naturalețe, este cuceritor prin logoreea sa aiuristică, se strecoară cu glumițele și poantele sale străvezii în cute de suflet, ascunde nevoia de comunicare a personajului printre apucături ludice și farse adolescentine. În rolul câinelui emană  o energie caldă, într-un amalgam de afecte și trăiri exprimate la vedere: bucurie, blândețe, frică, supunere, cu gesturi și atitudini, cu mișcări ale capului, membrelor sau mimică ce împrumutată din cele ale câinilor, fără nimic grotesc sau ostentativ. Asemenea  patrupedului ce străbate ținutul din Oz, Toto este ghidul cu intuiție de adult, adâncind relația de încredere, vindecând personajul uman de frică de abandon. Există un moment de discontinuitatea în ansamblul spectacolului, acela în care David Drugaru vine în mijlocul publicului îndemnându-l să scoată căștile, pentru a realiza că,  pentru a aprecia totul în jur trebuie„ să asculți pe bune” ca să apreciezi tot ce este în jur.  Am  perceput ca forțată intervenția și realizată într-o manieră prea activistă   pentru a da sens unui slogan al Teatrului Masca ”Să vorbim pe bune!” care devine”Să ascultăm pe bune!”(mult mai de impact at fi  traducerea „Să ascultăm cu adevărat”).

Coregrafia  lui Filip Stoica e sursa unor momente de adevărat performence în duet, momente realizate prin sincronizarea trupurilor și gândurilor, printr-o atenție și grijă îndreptate reciproc unul spre celălalt  de către protagoniști . Comunicarea este tradusă astfel și la nivel de gest și mișcare, nu doar prin replică. Lejeritatea și naturalețea pline de viață ale lui Toto echilibrează  nesiguranța și anxietatea  lui Effy.

Alte trei personaje aflate în afara scenei, dar prezente în căștile noastre sunt în afară oricărui sentimentalism ieftin. Mara Căruțașu(vocea mătușii lui Effy) invocă  o prezență matură exigentă. Voicu Aaniței( voce unchiului) conturează o autoritate paternă amestec de rigiditate și înțelegere, iar Alina Crăiță(voce mama) face ca niște apeluri telefonice să devină liniile unui portretului matern fragil, vinovat, tandru.

La primul te iubesc pe care Effie îl rostește sincer în fața lui Noah, la prima îmbrățișare fără rezerve a unui prieten real, Toto, câine credincios sau fantasmă alinătoare se stinge în zgomot de petarde. Petrecerea vieții lui Effie  însă abia începe. Pentru că Effie începe să asculte cu adevărat ”Ce sunete au emotiile?Trebuie doar sã o asculti. Ascultă Iubirea. Așa sună Iubirea. Ascultă. E cel mai tare sunet. Ascultă.” Dincolo de curcubeu, de pod, de râu, de viață și de moarte, fiecare dintre noi  are privilegiul să cutreiere un ținut în care să se întâlnească cu el însuși ca să continue drumul de-a pururi împreună.

!

de Tim Crouch

Traducere: Silvia Năstăsie

Cu: Mara Bugarin, Dragoș-Andrei Stoica / David Drugaru

Voci: Alina Craiță, Mara Caruțașu, Voicu Aanițtei

Regia: Bobi Pricop

Muzica: Călin Țopa

Scenografia: Raul Cioabă

Coregrafia: Filip Stoica

foto sursă:siteTeatrul Masca