ZORRO, vorbește cu mine

Publicat de Alina Maer pe februarie 1, 2023februarie 1, 2023

Au trecut câteva zile de când l-am întâlnit pe Zorro și mă gândeam să nu uit a-i spune  că nu știu cât timp mai am și nici dacă voi găsi puterea să îi dau timp timpului. I-aș mărturisi deschis cum că normală nu am fost vreodată, , că șterg cuvântul „frică” de pe o imaginară tablă a minții, dar las bine conturate și îngroșate cuvintele„iubire”și „haos”(dacă nu or fi sinonime perfecte).

Zorro nu se plânge, nu cere mila nimănui, nu se explică, nu se învinovățește. Zorro vorbește cu noi, așa cum Ana, frumoasa lui Anna nu a vorbit niciodată.„Vorbește cu mine, Anna”, cuvintele răsună a rugă de iubire și de bocet de însingurare, dar Anna rămâne agățată de un fir al telefonului, ce o suspendă de un alt timp, poate de o altă iubire.

„Zorro. Un pustnic pe trotuar” este un roman de Margaret Mazzantini, publicat în 2004. Textul s-a născut ca un monolog  pentru soțul ei, Sergio Castellitto, dar Mazzantini a decis apoi să-l publice ca un roman de sine-stătător. Jzorro este un  vagabond care redă discontinu povestea vieții sale, subliniind  alegerile sale și reflectând în același timp asupra sensului vieții. Aparent poate fi definit ca un om aflat la marginea societății, dar acuratețea și profunzimea observațiilor sale  privind viața omenilor „normali” îl face mai normal decât mulți prinși în propriile vieți sistematizate și compacte ca niște sicrie.

Este Zorro un antierou? „Zorro m-a ajutat să scot la iveală o teamă care este undeva a tuturor. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor, a balastului care ne ține ancorați de lumea obișnuită.”scria  Margaret  Mazzantini. Nu, Zorro este doar un om sensibil, demn, liber, căruia soarta i-a râs în nas cu duritate și cinism. Copilul de odinioară, bărbatul cu familie și casă, evocă o viață care s-a desprins de el, lasându-l un trăitor de timp, lucid și rațional. Nu îl poți contrazice pe Zorro, nu îl poți judeca. Dar mai ales, nu poți râde de el.

Regizorul Toma Dănilă se întâlnește din nou cu temele sale preferate, singurătatea, extincția, timpul. Scrierea lui Mazzantini este tradusă inspirat, aigurând cursivitatea piesei, dându-i o lentoare care nu plictisește, dimpotrivă, cucerește prin subtilitate. Nu este nevoie de multă muzică, un fundal sonor la nivel minim te cufundă în propriile amintiri. Scenografia  semnată de Maria Nicola  este simplă, redusă la obiectele de bază pentru a contura un univers nomad: o stație de metrou sau de tren unde găsești o bancă, peretele cu faianță, o valiză, obiect ce se însuflețește devenind  substitutul unui animal de companie, o cutie a pandorei unde amintirea este răul suprem, un sipet fermecat plin de mirosuri, imagini, dureri.

,,În teatru adevărul e atunci când actorul reușește să facă o mișcare, să spună un cuvântca și cum ar face asta pentru prima și ultima oară în viața lui. Ca și cum anumite lucruri s-ar naște și ar muri în acel moment. Și tu, ca spectator, ai impresia că vezi o mișcare care este făcută doar pentru tine.”spunea Pippo del Bono. Mi-au venit în minte aceste vorbe regândindu-l pe Ioan Andrei Ionescu pe o bancă, privindu-ne trist cu ochii săi albaștri din care lacrimile au curs fără niciun artificiu ajutător. Ocolind patetismul prin deținerea unui înnăscut și cultivat simț al măsurii, actorul trece fluid de la trecut la prezent, jonglează cu amintrile, nu le înfrumusețează, nu le stropește cu noroi. Fără gesturi extreme sau precipitate, fără exagerări vocale, dimensiunea tragică a oricărui destin reiese senin, fără urmă de disperare. Exercițiul de sinceritate dă roade și fiecare dintre privitori își recunoaște haosul, frica, dar mai ales nevoia de iubire. Vorbind permanent la persoana întâi, amintirile, întrebările, obsesiile sunt integrate  într-o mărturisire tandră și cinstită.

 Imaginea unui om care își abandonează câinele de dragul femeii iubite te bântuie. Te întrebi ce ai fi făcut în locul lui. Nu știi sau îți este rușine să afli. Întinzi timid mâna și șoptești„ZORRO, vorbește cu mine!”.

„Siamo felici”

ZORRO

                  de Margaret Mazzantini

One-man show interpretat de Ioan Andrei Ionescu

Traducerea, adaptarea, ilustrația muzicală și regia : Toma Dănilă.

Scenografia: Maria Nicola